”U” și 1919 - „Despre datoria vieţii noastre”

”U” a fost, este şi rămâne expresia împlinirii celor mai frumoase deziderate naţionale ale ţărănimii, muncitorimii, studenţimii şi intelectualităţii române din Cluj şi din Transilvania, care în anul 1919 au pus pecetea eternă a biruinţei românisului în istoria României dar și a Transilvaniei ca pământ românesc; tocmai de aceea se și afirmă despre ”U” în imn că este ”mândria unor inimi românești”.

În acest rost nu încap nici relativsimele vremii dar nici ”politicul corect”, ci doar argumentul care pune această pecete, anume, aceea a unei înălțătoare biruințe, pe care nimeni şi nimic pământesc, nu o poate distruge, în veci, fiindcă de aceea se şi rosteşte „Noi, murim, „U”, niciodată!”

Din 1919 au trecut ani și odată cu ei multe generații de ”U”iști şi-au îndeplinit menirea, aceea de a iubi necondiţionat şi întru unitate rămânând în jurul simbolul „U”, anul 1919, cel dătător de biruinţă.

S-a scris și cartea de căpătâi ”Șepcile Roșii”, ivită dintr-o „maieutică”, precum un miracol al adevărului care dăinuie, între doi ”români absoluţi”, jurnalistul Ioan Chirilă şi Dr. Mircea Luca, unul cu influienţe naţionale basarabene, celălalt crescut în starea sufletească patriotică ardeleană. De aici şi ideea că „U„ este cea mai iubită echipă din România”.

S-au intonat din suflet de români minunate cântece din iubire unică, pornind de la dorinţa întregirii inimilor românești, de atâtea ori sfârtecate în vitrege vremi „de smintiţi şi de mişei” care luptă împotriva neamul românesc.

Şi dacă la Stadionul Dr. Mircea Luca galeria arată României, drumul spre biruinţă prin cinsitrea eminețelor studențești cu ”Slavă ție studenție” apoi în momentele de smerenie, camaraderie şi patriotism, galeria rosteşte înălţător ”Pe valea Someșului”, pentru ca la final de act răsunetul festinului să meargă către acel ”Gaudeamus Igitur” al Univerității din Cluj, acel „ceva” există fiindcă istoria lui ”U” s-a ridicat mereu deasupra tuturor spre a rămâne eternă.

Au fost şi vor mai fi probabil, prigoane îndreptate împotriva acestui  simbol ”U” al biruinței, dar și jertfe vor fi mereu, au fost destule încercări de vrăjmășie și zavistie împotriva ”U”iștilor, dezbinarea și ura fratelui către frate a fost și ea săvârșită de multe ori chiar în mijlocul ”U”iștilor.

Cu toate aceste neajunsuri, simbolul ”U” nu a îngăduit să se cumpere sufletele dar nici să se pângărească inimile care poartă şi duc mai departe din 1919 pecetea ”U”.

”U”iști cunosc faptul că prin aflarea întru acest simbol ”U” și prin pavăza anului 1919 au tăria de caracter  și puterea de a privi în ochii tiranilor şi detractorilor, fără vreo teamă și fără vreo încordare a îndoielii, spre biruință și către o temelie pentru eternitate, fiindcă locul simbolului ”U” este în inimă, iar rostul anului 1919 în istoria Transilvaniei ca pământ românesc este pentru bucuria împlinirii portretului Românei întregite.

Unitatea trebuie să vină din spiritul pe care l-a adus anul 1919 la Cluj. Nu sunt vorbe mari dar ar fi cazul să privim către rostul anului 1919 mai des și acolo să căutăm unitatea. Este vremea ca întreg Clujul, toată suflarea trasilvană, studenții veniţi din România întregită dar și cadrele didactice din Cluj să revină acolo unde în 1919 s-a inițiat ”mișcarea sportivă universitară din Cluj”!

Studenții să predea din vreme în vreme cheia lor, altor studenți nou veniți, iar cei care dintre studenți rămân la Cluj definitv să urce treptele și să se alăture clujenilor, de la care să deprindă ce reprezintă ideea ”Viața asta țin cu U” şi ce înseamnă „Totul pentru „U”, Totul pentru o idee”!

Consider esenţial ca voinţa noastră de unitate să arate faptul că fiecare dintre „U”işti este necesar să se regăsească în rostirea lui Vasile Pârvan, fiindcă de la îndeplinirea dezideratului anului 1919 s-a pus buna vestire pentru ceea ce s-a numit: 

„Datoria vieții noastre” – Lecție de deschidere a cursurilor de Istorie Antică și de istoria artelor, susținută de Vasile Pârvan la Universitatea din Cluj – cetită în ziua de 3 Noemvrie 1919, Ed. Eikon, Cluj, 2012, pp. 54 -55.

„Scopul suprem al luptei noastre e spiritualizarea vieței marelui organism social –politic, și cultural creator, care e națiunea. Mijloacele întrebuințate de noi sunt exclusiv de caracter social-cultural și pleacă din isvorul unic al idealismului național. Metoda noastră este aceea a cultivării și selecțiunii sufletelor superioare, prin punerea la probă a fiecărui individ, care ne este încredințat, cu piatra de încercare a Cultului Ideei. Cine rezistă și dă scântei e vrednic să intre în confraternitatea Universității naționale. Cine e un simplu pietroi brut e dat înapoi în grămadă, spre a servi ca pavaj de șosea pentru construirea drumului nou către sferele cele de sus. Oportunisme, tocmeli, reductibilități, nouă nu ne sunt permise. Noi suntem preoții aspri ai unei religii de purificare. Suntem profeții unui timp, cu mult prea îndepărtat pentru poftele grăbite ale hămesiților contemporani, dar nouă imediat accesibil prin largul orizont al vederii istorico-filosofice. Noi suntem condamnați să fim ireductibili, sau, să ne retragem din luptă. Căci asupra noastră apasă răspundearea întregei vieți a națiunei. Sănătatea sufletului ei ne e încredințată nouă. Iar noi suntem datori să luptăm penrru a-i păstra întru eternitate această imunitate față de decădere și moarte. Cum am putea o clipă să facem vre-o concesie Răului, când știm că puterile lui, chiar cu cea mai îndârjită luptă a noastră, tot uriașe rămân, avându-și isvorul în eterna inerție cosmică? Noi trebuie să fim oracolul, la care să alerge mulțimea în ceasurile de cumpănire a Destinului, spre a-i da lămurire asupra viitorului: căci numai noi gândim mai presus de meschinul timp și spațiu politic-social. Noi trebuie să fim spiritul critic prin care să se lumineze națiunea, când în mizeria luptei vieții și în haosul ciocnirilor pătimașe politice, ea vede răsturnată toată scara valorilor și ceea ce socotea sfânt îi este arătat de luptătorii gălăgioși și fără de conștiință ca murdar, iar ceea ce i se păruse josnic îi este înfățișat ca ideal. Noi trebuie să îi explicăm, că civilizația materială, singură, nu e nimic mai presus ca un grajd sistematic pentru vite bine hrănite sau țeselate, dar nici pe de parte nu e o orânduire în care să aibă un loc și sufletul, care în om, e idee.”

Un fapt al regăsirilor

Eram într-o vreme a vieții mele la Mănăstirea Colț, undeva aproape de Hațeg în Județul Hunedoara. Loc minunat așezat la o cale către munții Retezat.  

Stând la Sfânta Liturghie și dând ascultare către înțelegere și hrănire sufletească nu am privit la nimic și nimeni în jurul meu. Este locul în care pentru mine la Sfânta Liturghie toate grijile lumești sunt date uitării, rămâne înaintea mea doar rugăciunea și bucuria inimii.  

La ieșirea din Biserică am fost cules dintre enoriași de un părinte în vârstă, mic de statură și cu privire de copil. Țin minte că m-a sărutat în chipul Sfintei Cruci și m-a întrebat dacă mă simt mai bine.

Mi-a rămas în minte gestul și mă urmărește din an în an, în cele mai grele clipe, printre spinii vremurilor, acest fapt al regăsirilor. Și de câte ori năvala zomotului împătimirilor dar și avalanșa furiei revoltelor mă izbesc, în inima mea se ivește imaginea aceasta.

Se spune că dorul de acasă și dorința după hrana iubirii din mijlocul familiei sunt cele mai greu de suportat.

Iubirea pentru familia tradițională și din cadrul familiei tradiționale dar și dragostea de Hristos prin Sfânta Liturgie este ceea ce mai ține în rânduială lumea asta.

Într-un fel așa este în cele ce privesc familia așa cum a fost rânduită de Dumnezeu însă există în inimă un dor după cele care duhovnicește te împlinesc nu ca om ci în alt rost, pentru ințelepțire și dragoste și-ți dăruiesc acele lacrimi pe care ochii le așează obrajilor fără înțeles omenesc, lacrimi al căror izvor este inima, care își caută și regăsește rugăciunea.

Acele gesturi să le prețuim, cele pe care la prima vedere nu le înțelegem ca oameni în dimensiunea lor la momentul când vin în viață, dar care rămân ca stăvilar în cele mai grele momente ale vârstelor și te ajută să ridici privirea către Icoană să te ștergi de noroi să mulțumești Lui Hristos și să mergi mai departe.

Ani mulți au trecut de atunci.

Și dacă atunci s-a petrecut însemană că și acum mi-e dor. Și dacă de atunci totul a rămas înseamnă că dorința mea este să revin la Mănăstire și să am bucuria de a fi din nou cules dintre oameni pentru sărutul întru Sfânta Cruce, cu toate că nu-s demn de acest dar.

“Drumul spre casă” sau despre redescoperirea bucuriei de a fi român

Primăvara este anotimpul în care lumea se înfăşoară în lumină iar omul se desfăşoară întru bucuria de a fi în mjilocul naturii care renaşte.

Se întâmplă într-o viaţă de om să mergi, din când în când, undeva într-un loc anume unde cauţi mereu normalitate sau încerci să găseşti o frântură din normalul care cândva î(ţ)i era vieţii un căpătâi.

Dacă aproape la orice pas pe care îl faci prin viaţă în jurul tău nu mai găseşti privirea omului decât rar şi ai parte doar de ochii înjectaţi cu patima puterii, înavuţirii şi vanităţii unei lumi smintită prin "dilematicii" care se vor adoraţi prin Amfiteatre, nu îţi rămâne decât nădejdea lecturii “Drumului spre casă”.

O carte “Drumul spre casă” situată dincolo de orice clişee şi un Principe Nicolae al României, de care fiecare dintre noi avem nevoie ca model de trăire şi gândire. 

Un dialog despre importanţa drumului spre casă, despre motivaţia de a se întoarce acasă şi despre temeiul respectării tainei românismului.

Pentru românii care au uitat cum este să redescoperi bucuria revenirii acasă, cartea este un îndrumar iar pentru românii care în ţară fiind au uitat ce înseamnă să trăieşti bucuria de a fi acasă este un îndreptar.

Deloc pătimaş este şi rămâne mereu drag sufletului românesc dialogul firesc ci mai repede descoperim în acest context şi o rememorare a frumuseţii din viaţa de pe meleagurile binecuvântate de Maica Domnului ale unei Românii întregite.

Frumoasa descriere a vârstelor este un permanent moment al formării omului. Principele Nicolae al României a ales să ne prilejuiască experienţa unei vieţi trăite intens.

Orice întoarcere spre casă reprezintă nevoia prezenţei în mijlocul românilor. Revederea este necesară fiindcă privirea care se dăruieşte înseamnă pecetea întâlnirii inimilor. 

Principele Nicolae al României ne-a dăruit cu acest prilej al revederii de la Cluj acel "ceva" din freamătul împlinirilor de care ne-au lipsit smintiţii şi mişeii în 24 de ani din momentul anului 1989.

După atâta amar de stat „supt vremi” iată că a sosit şi clipa în care Principele Nicolae al României este Cel iubit şi aşteptat de români, nu fiindcă trebuie, ci înainte de tot şi toate, fiindcă prin cartea “Drumul spre casă” ne dăruieşte nădejdea restaurării neamului românesc, pe care au încercat să o distrugă smintiţii şi mişeii în anul 1989.

România dovedeşte că are o paradigmă reprezentată de Principele Nicolae al României şi tot România are tăria îndrumarului dragostei necondiţionate pentru neam şi ţară prin mărturisitorii, din închisorile comuniste, numiţi de către români şi Sfinţii Închisorilor. 

Cred că simbioza celor două contexte poate însemna restaurarea neamul românesc.

Doamne, ajută! 

Am lăsat în chip de dar şi dăruire Principelui Nicolae al României, cartea "Şepcile Roşii". 

Un semn de preţuire deosebită cuvenită numai oamenilor care iubesc simbolurile naţionale şi le reprezintă cu demnitate, onoare şi onestitate. 

Mulţumesc "U"iştilor care m-au sprijit pentru acest demers. Dacă această carte nu era reeditată atunci darul nu ar fi fost posibil astăzi. 

Cartea o aflaţi la 
http://www.curteaveche.ro/drumul-spre-casa.html

Privegherea inimii

Voi încerca să nu mai putrezesc în viață fiind. Fără noimă gândul se lasă sedus de-o clipă a dulceții, pentru vremea cea dintâi a celor mai amare lacrimi, strivind ochilor lumina zilei și apăsând pleoapelor coșmarul din nopțile deprinse în tumult de nori.

Şi nu mă voi teme să-mi cunosc dar să şi înfrunt toate cele ale răului care pândesc inimii, căderea. Nici nu voi încerca să ocolesc singurătatea, atunci când cel mai fad chip al nopţii are să-mi fie întindere de oase albite şi predestinate risipei fără vreun răstimp.

Cel mai frumos om este aproapele tău însă cel mai prilejuitor îţi este departele, cel din urmele căruia peste pământul reavăn se zidesc trecerile şi dispar graniţele. Omul inimii, pentru care luciditatea este un mod de ironie tăioasă iar râsul său sarcastic îi este lumii nebunie. 

Căderi și risipiri

Și dacă ar fi să descriu mânia care pândește liniștea inimii, sub nici un chip nu pot ascunde în cuvinte, ura care țipă din măruntaiele pline de lume. Toate căderile vin din risipirile noastre, printre anotimpuri, în petrecerea lor peste capătâiul de om, ne dejucăm zilnic cadența pașilor, care se pierde în oboseala răului, căruia ne dăruim cu simbrie de arginți.   

Fuga lumii astăzi nu mai îngăduie oamenilor să se privească față către față. O fugă după căderi și o fugă după risipiri este astăzi preferată răgazului.

Să te oprești o clipă în mijlocul zgomotului și să privești în jurul tău, zâmbind, oare ar fi un sacrilegiu?

Să te așezi pe o bancă având de-a dreapta furia omului răvășit de timpul care i s-a luat iar de-a stânga ura lumii îndreptată spre clipele de liniște, pe care le-a risipit din pricina căderii după Babel. Pe dinainte stă uniformizarea, în mișcarea ei ordonată dar atât de fadă, prin lipsa întâlnirii ca bucurie. Să privești cerul. Să te bucuri de nori. Să te bucuri de cântecul păsărilor. Să asculți la ceas de seară toaca.

Am văzut rareori oameni bucuroși pe străzi oarecare și atunci totul s-a petrecut prin rememorare.

Clădite sunt astăzi pe un piedestal rigid chipul cioplit dar și imitația.

Sunt zile înjumătățite când mâna nu mai simte frăgezimea pergamentului sau zgârietura peniței, scrisul dispare sub ecoul fad al tastaturii. Și omul cade și lumea se zbate în risipiri.    

Risipiri

Totul este să ai puterea să nu plângi atunci când negura din viață apasă pleoapele, dând impresia de pojghiță a morții asupra ochilor injectați cu decadență. Există lacrimi venite din brutalul refuz al cărnii de a-și fie sieși idol. Există lacrimi care răsar din colțul privirii și fac obrazul să tresalte, gândul să își așeze blând poverile zgomotelor vieții deoparte și privirea să rămână o clipă în răgazul mirării. Un plâns fără suspin, un plâns străin de tine și totuși acel plâns pe care doar prunc abia născut fiind l-ai avut din dor după pântecele mamei, care te-a purtat spre viața cea pământească.

Tentația de a țipa la ceilalți cu ură, risipit fiind în tot vuietul lumii face din tine o plăpândă himeră.  Un gând și cel mai importat cuvânt rostit la vreme poate să așeze pe căpătâiul lumii coroana Împărăției.  Dacă nu le ai în cei dintâi pași spre om, vei risca să pierzi chiar și exilul citadin și vei rămâne doar într-o pustietate care te poate hrăni numai cu moarte.

Un soldat orb și un câine bătrân; ambele sunt imaginea unei lupte aparent eroice dar care prin cetate este văzută pe drept cuvânt o ispită a rămânerii în resentiment. Orbirea tocmai din acest punct și-a intrat în rost, spre a-l lăsa pe soldat în bezna ochilor, pentru a nu atinge bezna minții. Cât despre câinele cel bătrân se poate spune că nu a fost niciodată unul de pază pentru reduta soldatului, fiindcă a fost slugă la mai mulți stăpâni.  O falsă luptă și doi defenestrați într-o lume tot mai nebună și fără căpătâi.

Gânduri

Anul acesta

Anul acesta, poate, iarna nu mai vine, să fie adulmecată-n văzduhul moale, de fumul ridicat din măruntaiele toamnei; o toamnă anostă, ce se alege alene din frunze așternute-n cale și care se culeg gliei strămoșești, precum din ceruri senine norii, cei de cu vară rămași la orizont, uitării, urmând ca în toamnă să mai vină și să volbureze iarăși crestele alpine.

 Anul acesta, parcă, nici toamna nu a mai privit stăruitor ținutul, peste întinderi doar soarele și-a cuprins avutul; și am văzut asupra mea un cer senin și prea aproape apăsător, atât de fad privirii și poate prea indiferent în ochii omenirii; un cer senin ce adună norii toamnei, ne-a întemnițat astăzi sufletul uitat în veac dragostei; o toamnă fără de ploile din odinioară, bătând în geam, tandrețea unui vis, ivit din rug și rugă, de pe-a crinilor câmpului petale, lăsat spre a noastră neuitare în van, dintru iubirea mucenicului Valeriu; o toamnă fără vestitori căzând din ram în ram, pământului ce pare doar surparea lacrimilor cu trudă adunate, peste ani și ani de umilință, de obidă și de puțină bucurie pentru al meu neam românesc. 

           

Un gand de noapte

Astăzi

Pe când în amurg am rătăcit orizontului

Către vis, privirea-mi ostenită, după răzleţul Nor 

- O, ce cutezanţă a Fiinţei înfăşurată de senin, dar necuprinsă-n sbor

Pierdut în veac, de atunci, mi-am rămas pământului;

Şi mi-am ales o clipă de soare dogorindu-mi inimii 

Dorul şi iubirea;

Nu am crezut deloc vreodată că în noapte 

Peste risipitele mereu de acum nainte şoapte 

Luna are să-mi zugrăvească, infinitul de deasupra în albastru

Şi ce mai ciudăţenie de albastru 

Luminat de o stea-n chipul îngerului, nenumit  astru

Pentru o lume fără recviem

Pentru un om fără de Sfinte Taine

Pentru o rostire fără ale dragostei veşminte

Ce a mai rămas?

Ce a mai ramas din lacrimile lor, atunci când peste pământul țării blând s-a așezat, de ieri, în mantie sângele Sfinților din Închisori, decât un strigăt întru Adevăr, astăzi, întocmai prin al singurătății cenușiu voal, așternut pe-al țării căpătâi?

Ce s-a ales de patimimile celor rămași, atunci când reveria le-a fost lăsată doar ca o rostire a bejeniei, în inimi triste încrustată?

Să nu le frângem dar aripile iarăși, martirilor ce ne străjuiesc în orice vreme lumina de dinaintea pașilor nesiguri

Prin ura frate către frate, prin hula către Sfinte Taine, prin robirea trăitorilor dar mai ales prin ale țării regiuni, din pricina răcelii/ vanității fratelui spre frate, tot mai adesea sfărâmate  

Pe când obrazului drept i-au rămas, tristețile din lume, adunate înspre căderea ochilor care frâng în aplecarea pleoapelor iubirea de aproapele

Pe atunci obrazului stâng i-au trimis cei răi otrava urâciunii din palme lacome de sânge adunată, iar brazdă și-au făcut cei fățarnici cu scuipatul vicleniei lor  

Ne grăbim, peste tot și în tot mersul, dar nu să fim față către față, ci doar să trecem unul pe lângă celălalt, într-un iureș ca într-un chin

Și bâjbâim după întunerec în declin atunci când lumina ne-a fost redusă carceral de vitregiile din partea celor răi și fățarnici, care din hulă făcură neamului nost ocara și din putreziciunea lutului al vieții ideal.    

Vis (1)

Zâmbetu-i cel dulce, dorului ce-și duce

Prin razele soarelui 

către trilul crângului, din inima grâului

Dragostea de-un pârg, cel căutat cu sârg

Prin albia râului, în susurul codrului

către naltul muntelui, din ochii voinicului;

Privirea-i de foc, inimii face loc

Căci mare bucurie este, cât de o poveste

Printre stele cunună 

către răsunetul buciumului, din alintul visului

Iubirea de-o taină, cea mai sfântă haină

Pe un căpătâi șade dalbul florilor, scăldate-n roua zorilor

către aproapele prispei, se adun otfelii

Ferice privire, minunată rostire

Zâmbetu-i cel dulce, dorului ce-și duce

Privirea-i de foc, inimii face loc

Vis (2)

Și dacă am plâns, cândva în zori

ascuns de umbra norilor cu coame fluturânde

amestecându-mi printre pleoape tremurânde,

firicele din roua dimineților târzii

nu-i fiindcă-n rostul privirii

mi-a fost răpit până și darul vieții

ci poate că din prea multă uitare

izvorul inimii mele se hrănea cu nenumiri;

Himera, distinsă lume, Himera a răpus în om

dorul și dragostea după cel dintâi gust

și cine mai știe câte-n amurg, cuvinte

i-au rămas retezate, sângerânde, fărâme de țipete, zvârcolinde   

acoperământ și răzvrătire, Zbucium și veșmântire;

Zeul Necunoscut, pământul a umplut, de peceți și morminte

mânia dragostei și-a cules ale iubirii rodnicii în somn

percuția nopții și vuietul viilor, Incantație și must

căci vinul a fot dat deja în pârgul bețiilor postume;

Un zvon despre profeții centenari, a răsărit pe ulițile orașului

și o întrebare adresată în deșert șamanului:

-          ce se mai tăiuniește astăzi în lumea celor morți?

tăcere fragilă și extaz

și un răspuns din voalul fumuriu, închipuirea vatmanului:

-          despre cei morți, nici o veste; s-au dus, și viața, cu ei cu tot

râsete frivole și răsunet de macaz

o rază din lumina, ochilor mirați, adâncită în orbita cerurilor ferecate

alerg printre ruine, pășesc peste chipuri, ce odinioară-mi zâmbeau

acum sunt doar umbre, risipite printre frunze

prin veac-n cioplitură

dintr-un străveac-n chip

de-o eternitate-n asemănare

a rămas până și moartea adâncită în Vis 

Ei se întorc astăzi

Încet prin zări ce fi-vor mereu senine și peste ale României fragede câmpii

se întorc în dăruire țării, astăzi Sfinții

Acei care din Închisori, au fost rămași triumfători apostoli, vieții

și nici o mână omenească nu-i poate opri, în drumul sfânt al tinereții;

Cu pași de prunci, se vor lăsa aduși de munți, de ape limpezi și prin văi,

însoțiți de maci și crini, precum un împărătesc alai

Ce câmpului Le-au rămas, până la a lor întoarcere, drept mângâieri ale iubirii

și un susur de harfă,  Icoană a mărturisirii,

Ce bravi flăcăi

Ce cânt de rai

Ei se întorc astăzi

Încet prin amurguri ce-s purpurii și peste ai României munți nalți

se aude în murmur de izvoare,

A lor chemare mărturisitoare, către slava cea drept măritoare

Și din gila țării se ridică Sfintele Moaște,

pentru neamul românesc ce din temnița morții renaște

Iar cugetul lor și rostirea, fi-ne-vor veșminte spre veșnicie, mântuitoare

de mărturii și luări aminte

Ei se întorc astăzi

Spre a rosti în inimi iubirea de glie către suflarea românească, istovită de păcate

de pretutindeni prin glasul lor, se plămădesc în România întregită 

Dragostea de neam și dorul după cele Sfinte Taine, ce prea au fost în veac, uitate

Ei se întorc astăzi

Să le fim glas și rostitori ai versului lor de suferință

mereu prin rugăciunea inimii, vestea le fie glăsuită

Ei se întorc astăzi

Și nu pentru o clipă de sentință, ci din a Lui Hristos voință

mereu pentru a neamului românesc mântuire, drept României dinainte rânduită. 

„Uitare”

m-am săturat să privesc întristat din prag

La ștergerea urmelor omului, ce a fost rămas lumii, Fiul, cel mai drag

m-am săturat să agonisesc placid și vag

un vis de-o viață, și-un dichis, pe-o haină veche, zadarnic peticită

Am ales să-i zic “uitare” indiferenței  

Să-i caut privirii tainic loc în tindă

printre Icoane, bezmeticind vorbele absenței

întocmai ca dorul de dragoste să-și aprindă

Inimii-mi alintul, așternut peste mirarea lumii, în veac vieții asmuțită

Zidită fie-mi iubirea-n stele

atunci când nopțile-mi-s învinse de ale gulagului lumii zăbrele

Și zorii sunt înveșmântați deliric în nori și zbucium

când alintul îmi vine din susur în amurg de bucium    

pădurea, la un pas către neant, suspinând mă întreabă:

-          Unde ai plecat de aievea, încotro pașii tăi se duc?

Iar muntele, muntele meu drag, în gând sădește

-          Uite, în dar să iei, Norul meu de adăpost, căci drumul îți călăuzește

Cu capul plecat și privirea-mi smerită

Cu gândul lumeștilor margini ferecat și rostirea cucernicită

Mă întorc îngenunchiind la Icoană și ridic brațele în rugă

Mă închin la Familia Întreită, când văul ochilor mi se alungă

Crezând, necredinței mele, Doamne, ajută-mi!

Moartea și neodihna noastră

Câte puțin, în fiecare zi, murim și noi, fără să vrem

Privind spre cer, și ne amintim, de viața noastră petrecută “in rem

și nu, să știți că nu am uitat decât arareori cum ochii

ni-s permanente nișe pentru cioclii

Iar tinerețea noastră astăzi trist se zbate

Între mrejele traficanților de «suflete moarte».

Cu căpătâiul în marginea prăpastiei,

Și gândul pus mereu în seama zavistiei

duși prin izbeliști din ceața orașului cuprins de orbire

astăzi avem Sodoma și Gomora, ca obligatorie alipire

La moartea țărânei și în veac la neodihna noastră.

Ne revoltăm adesea, uitând de a iubirii dușmanului poruncă

Însângerăm astăzi Catedrale, uitând să cinstim Sfintele Taine

frângem destine ce-și lasă lumea, pentru un colț de rai

și cu atâta ură scuipăm venin asupra trăitorilor, ce-n îngeresc alai

Viețuitori ai rugii sunt pentru neam și țară;

Strivim în urlete amare, glasul de-a dreapta, ce ne cheamă

cu dragoste să plecăm la închinare de la Arhanghelul Mihail, către Icoană;

Ne este teamă de cei rămași în efemer și hula către Hristos aruncă

Înclinăm capul înaintea Cezarilor, uitând de ale muceniciei haine

alegem festine ce spintecă omenia, pentru o veșnicie fără grai

și parcă în nebunia noastră, fugim de binecuvântarea zorilor

respingem drept măritoarea privire de lumină, rămânând în volbura furilor

Unde se aud doar răgnete și ură,

ce duc iubirea –n uitare, și dragostea o sfarmă-n hulă.    

Grădinii Maicii Domnului îi aducem numai ocară

Ne lăsăm conduși de sânge și de carne, uitând de al veșniciei chin

dorind mai mereu idolatria, celui ce piatra i-a fost a uciderii povară

ne-am făcut din chip un idol, iar din cioplitură un declin;

Vis (3)

și am visat, în preajma pașilor mei, o fiară

-          ce zgomot de lume!

și am zărit în ochii ei roșii, chip de Cezari, cioplit în peceți

frigul și întunerecul de afară

amurgul, idolatria de sine, care frânge ale omului tinereți

Îmi este mereu dor de un răstimp, acel al fugii nebune,

care ne era cândva răgazul, printre albastre priveliști

Căci suntem azi tot mai lipsiți, de infinitezimale clipe din refugii,

ce nasc peste iubiri, rostiri postume

și-un foc de rugăciune, plămădit din putreziri autumne

sfârtecăm inimi de parcă am lăsat uitării

menirea de a dărui iubire

pentru o clipă de festin în trândăvia mutilării

la mesele Cezarilor, unde ne-am luat ca simbrie

o vreme peste vrerea cea de fală, pentru ale răului efigii

printre lacrimi, ne-am rostit zadarnic dorul, căzând la margine de ceruri

și am visat alungarea, cea dintâi strivire

amestecându-ne chipul printre nori,

crezând nebunește în ale himerei eresuri, din ecouri

de amăgire, de pieire, de strălucire

și am urmat uciderea, cea de Apoi

fără încetare, ceasul țipă din noroi

chiar și atunci când suferința nu-și mai are reazăm în inima neamului

-          unde mai este omenia din voi?

Nu mă săturasem să visez ploaia și strălucirea florilor de primăvară

nici măcar atunci când am uitat să mai plâng,

Pe cărări de munte alergând, amurgul atingând în vechea moară

Ce toarce și așteaptă, răbdătoare

Plăpânde grâne din pântecu-i adulmecate, după ce chipul verii de adiere îl petrec

Am căutat până în zori roua tămăduitoare, cu sârg

Frângând pe buzele-mi arse, lacrimi neștiute din ochii răvășiți de întunerec

și am visat, în preajma pașilor mei, o fiară

-          ce zgomot de lume!

și am zărit în ochii ei roșii, chip de Cezari cioplit în peceți

frigul, întunerecul de afară

amurgul, idolatria de sine, care frânge ale omului tinereți