O evocare și ... atât!

Am urmărit din când în când emisiunile domnului Mihuleț și emisiunile doamnei Hihn și am făcut o constatare, ca evocare.

Nu contează postul TV unde se desfășoară emisiunile (faptul că un post TV are jurnaliști de calitate îi oferă valoare în media și nu invers), ci calitatea jurnaliștilor, care transformă „crasele banalități” de limbaj și exprimare din partea politicienilor, într-un mesaj, care să fie receptat și filtrat în gândirea alegătorilor. 

Gândeam și eu ca orice om din mulţime la faptul că politicienii au șansă să se remarce, însă doar când stau față către față cu jurnaliștii care își respectă profesia în cadrul emisiunilor. Orice realizator de emisiune care se respectă sau își respectă „privitorii” nu se face preș în funcţie de culoarea politică a invitatului și nu face emisiuni pentru triumful „craselor banalități” de limbaj și exprimare din partea politicienilor.  

Am observat faptul că, dacă politicienii au o linie de plutire, aceasta nu vine de la ei, ci de la realizatorii emisiunilor, dacă aceștia din urmă sunt suficient de atenți la derapajele politicienilor și printr-un firesc al profesionalismului îi feresc de la posibila orbire și apoi îi îndrumă către bucuroasa revenire la bunul simț.

Am ales să fac o constatare şi o evocare tocmai pentru ca politicienii să priceapă că totuşi „spectatorul este angajat”, el încă există în România și, mai ades, nu este doar un receptor docil al demagogiei, după cum cred și vor ei, ci acesta urmăreşte cu atenţie dezbaterile, chiar dacă politicienii nu îl observă din cauza vălului dat de patima după putere, dominare şi înavuţire.  

Îmi mențin punctul de vedere. Jurnaliștii dau valoarea politicienilor şi nu invers, cel puţin în România; aceasta se petrece numai dacă jurnaliştii nu ajung să se identifice până la depersonalizare cu politica trustului în toate cele ale vieţii lor publice şi chiar private.

Îmi place foarte mult introducerea pe care o aşează înaintea conştiinţei românilor jurnalistul Mircea Mihuleţ.

Acest jurnalist îmi descoperă printr-o voce tăioasă, chiar dacă nuanţa cinică este rostită cu blândeţe, forţa unei gândiri eliberate de clişeul pe care îl poate da trustul, oricare ar fi el. Este reprezentantul jurnalistului antitrust. Şi tocmai nuanţa aceasta este cea care are menirea să îl scoată pe alegător din ispita de a cădea pradă pasiunilor frivole agitate de către politicieni, mai cu seamă în prag de mari „alegeri” pentru ei (doar pentru ei, fiindcă pentru România nu s-a votat după 1989 decât decorativ).

Ce urmează introducerii (care, dacă politicienii dar şi alegătorii sunt atenţi, poate să le deschidă apetitul pentru înţelepţire ambelor părţi) este aflarea pe calea adevărului, adică politicienilor ieşirea din orbire, iar electorilor justificarea argumentaţiei din afinităţile elective. Criteriul stă nu în cât de deştept este politicianul sau alegătorul, ci în apetitul lor spre înţelepţire.

Atunci când eşti înţelept, te fereşti de lichelism, hulă, injurii, ameninţări de orice fel, acuze şi demonizarea celuilalt, fie el vinovat de ceva anume sau nu. Ironia înţeleptului nu îi este spre vanitate, nici către ură, ci spre surâs şi încercarea de a-l face pe cel rău de a fi conştient de starea în care se află, având ca scop mijlocirea revenirii la „cei şapte ani de acasă”.

Să revin şi la doamna Hihn Monalise, dinspre jurnalismul căreia se pot descrie multe idei frumoase. Îmi plac editorialele jurnalistei Hihn Monalise fiindcă au ceva din atitudinea fostei mele profesoare de limba şi literature română din liceu, doamna Bursescu Elena. O exigenţă ce face din alegător un aprig analist, iar din politician un mic şi fără apărare copil de mingi, aflat într-un joc de tenis dintre doi veterani puşi pe şotii, dar foarte serioşi când vine vorba de a demasca arta sportului alb.

Cine îşi permite să piardă un astfel de jurnalist ori dă dovadă de naivitate, ori de un fel de cecitate atunci când priveşte către valori.

Am găsit mereu acele întrebări care conţin doza necesară de ironie, dar şi seriozitatea abordării subiectului, o punere în cadru deloc speculativă, dar foarte riguroasă a tematicii, ce oferă posibilitatea omului care urmăreşte editorialul sau emisiunea de a-şi releva intuiţia adevărului.

Dacă jurnalistul Mihuleţ este surâzător în rostirea nuanţelor, doamna Hihn este omul de presă ce zâmbeşte cu blazare, atât de necesară când vine vorba de a prescrie cura de bun simţ ce trebuie alocată politicianului în cadrul emisiunii sau editorialului.

Iată o scurtă evocare despre doi oameni dedicaţi unei profesii, care desăvârşesc menirea lor din spaţiul public, în virtute de valoarea pe care o deţine jurnalismul fără graniţe!

Cetăţenii de onoare ai Ţării Haţegului

Ceea ce se petrece în „Ţara Haţegului” vine să confirme existenţa unui edificiu.

Faptul de a fi cetăţean de onoare al „Ţării Haţegului” reprezintă pentru orice om o încununare a eforturilor de a face acel „ceva”.

Cetăţeanul de onoare este cel ales în virtute de valoarea sa ca om, dar mai adesea de impactul pe care îl are prin prezenţa sa în acţiunile din care se evidenţiază „Ţara Haţegului” şi sub nici o formă dintr-o aspiraţie a sa către cea mai înaltă distincţie.  

Ca atare, omul nu trebuie să fie un aspirant la această distincţie, ci un ales. Nici măcar propus, ci în primul rând recunoscut de către oamenii din „Ţara Haţegului”.

Omul care nu a beneficiat de ceva anume, nici măcar de un context favorabil, cel care nu a cerut bani pentru a realiza acel „ceva”, sub nici o formă nu s-a remarcat pentru el însuşi, ci numai pentru „Ţara Haţegului”. Omul care a gândit proiecte, cel care şi-a „eliberat” viaţa sa pentru trăirea cea în altă parte, prin faptul că a lăsat oraşe mari în urmă, spre a fi ales să descrie cu „Drag de Haţeg” o „geografie mentală” a „Ţării Haţegului”. Omul care a reuşit într-un timp chivernisit să îşi edifice în jurul său o camaraderie, prin cei care l-au ales, aleşi la rândul lor fiind, în modul aceasta reuşind să aducă un rost unei idei: voluntariatul.

   Modestie, înţelecpiune şi muncă sunt cele trei argumente pentru omul cetăţean de onoare al „Ţării Haţegului”.  Cinstea, demnitatea şi buna înţelegere constituie mijloacele prin care argumentele sale sunt puse în spiritul voluntariatului. Onestitatea, răbdarea îndelungă şi nădejdea sunt garanţia faptului că mijloacele duc la atingerea scopului, împlinirea unei idei: voluntariatul.

Peste toate aceste calităţi se remarcă simplitatea omului cetăţean de onoare al „Ţării Haţegului”, dincolo de orice notorietate, rămânerea în simplitate şi păstrarea naturaleţii în comportament venită dintr-o inimă bună, care sunt cele mai temute arme împotriva răului.

Imaginea cetăţeanului de onoare al „Ţării Haţegului” pentru haţegani a fost ieri un început timid dar minunat şi este astăzi o certitudine a împlinirii, iar mâine ne va purta în siguranţă pe o cale către vederea frumuseţilor care aduc strălucire vieţii haţegane.

O atitudine molipsitoare pentru minţile deschise şi fără vanitate este această imagine, o unitate într-o diversitate care are un scop bine stabilit: voluntariatul.

O lecţie pe care mulţi o refuză fiindcă nu aduce un profit facil, imediat şi frivol este oferită ce voluntarii care, împreună, formează imaginea cetăţeanului de onoare al „Ţării Haţegului”.  

Cea mai vie dovadă a faptului că „Ţara Haţegului” este o comoară de lumină şi bogăţie umană o constituie existenţa celor două idei prin oamenii care se implică: voluntariatul şi dăruirea, şi iată cum prin acestea se recunosc cetăţenii de onoare ai „Ţării Haţegului”, adică un edificiu, o evoluţie, un asalt!