Hațegul este un oraș frumos dar fără librărie

Considerații cu privire la posibile cauze pentru dispariția librăriei la Hațeg. Voi pune doar poza cu fosta librărie fiindcă nu vreau să stric amintirea. Fotografia aparție lui Mihai Bursesc.    

Aproape toți hațeganii se mândresc cu frumuseațea Țării Hațegului dar și cu orașul Hațeg. Foarte bine că încă mai există această mândrie.

Un singur aspect nu reușesc să-l înțeleg. Este evidentă frumusețea acestui oraș și este atât de minunat întregul Țării Hațegului iar prin calea către Prislop, veșmântată cu pașii Sfântului din Ardeal, atât de binecuvântat.

Dacă România este ”Grădina Maicii Domnului”, Țara Hațegului este cu siguranță lumina cerească din privirea părintelui Arsenie Boca.

Și totuși de ce orașul în identitatea sa economică tradițională, identitatea sa culturală, identitatea sa sprituală, identitatea sa ecologică, a pierdut/ risipit în ultimii 25 de ani aproape tot?

Am scris despre câteva obiective, care au fost lăsate să dispară fără nici o remușcare și fără a se fi aflat nimic altceva decât că au fost niște oarecare ”vinovați fără vină” de ducerea la ruină și inexistență a acestor repere, pe care orașul Hațeg le oferea României, ca tradiție.

http://stefanmihaimartinescu.blogspot.ro/2015/02/se-numea-cinema-dacia.html

http://catreinimasiminte.blogspot.ro/2015/01/de-8-ani-fara-parcul-din-centrul.html

http://catreinimasiminte.blogspot.ro/2015/02/dar-cu-zimbrul-din-parc-ce-ati-avut.html

Uneori gândesc la faptul cel mai cinic ori tragic și anume acela că în acești 25 de ani s-a urmărit doar dispariția unor obiective care defineau orașul Hațeg și ofereau regiunii perspective de dezvoltare.

Pe de altă parte după ce s-a săvârșit această acțiune împotriva hațeganilor, într-un timp record, consecința acesteia a fost exilul acelora care aveau un loc de muncă în domeniile tradiționale.

De ce afirm exil? Fiindcă după ce au ruinat și distrus ”vinovații fără vină” nu au oferit alternative ci doar s-au mulțumit să cârpească ici și colo câte ceva pentru a așeza vălul pe ochii celor rămași, tot mai puțini.  

În acest mod orașul Hațeg a ajuns să-și ridice o diasporă dar în același timp a avut parte de administrații care poate prin atitudinea lor au reușit să-i determine pe mulți hațegani să aleagă drumul altor orașe ale țării, care ofereau locuri de muncă pentru un trai decent.

Tinerii hațegani au mers, merg și vor merge la studii în țară și în străinătate pentru a se specializa în anumite domenii. De 25 de ani orașul Hațeg nu le oferă nici o oportunitate de a se întoarce și a-și valorifica experiența pentru ei dar mai ales pentru oraș.

De ce? În gândul meu stăruie un motiv, pe care nu aș vrea să-l cred, dar totuși îl mărturisesc. Am impresia că în acești 25 de ani s-a urmărit alungarea, exilul ori bejenia și astfel le-a fost refuzată întoarcerea tinerilor în oraș, tocmai pentru a-l menține într-o stare de letargie, resemnare și într-o tendință amorfă, prin ducerea în ispita a celor rămași, de a persista în aceste rele obișnuințe.

Tocmai de aceea am observat faptul că atunci când vrei să realizezi acel ”ceva” care să elibereze orașul din această stare, îți asumi riscul lipsei de implicare, nu găsești coeziune societală și mai ales te trezești cu o atitudine dură din partea acelor hațegani de la care nu te așteptai să o manifeste.  

Despre lipsa unei atitudini civice dar și despre nevoia unei astfel de manifestări am scris deja și nu are rost să mai dezvolt.

http://stefanmihaimartinescu.blogspot.ro/2015/01/schimbarea-la-fata-orasului-hateg3.html

http://stefanmihaimartinescu.blogspot.ro/2015/01/schimbare-la-fata-orasului-hateg-2.html

http://stefanmihaimartinescu.blogspot.ro/2015/01/schimbare-la-fata-orasului-hateg-1.html

Din păcate mai sunt unii/ unele persoane /personaje, atinse de orgoliu și vanitate, care manifestă o dezamăgire față de oraș însă fără vreun sens dar și fără argumente normale, ci doar cu metafore jignitoare. Dacă este să facem referire la perspectiva unei gândiri pozitive, aceștia refuză din start orice implicare într-un proiect de revenire a orașului la nivelul economic și cultural de odinioară.

Sunt destui și acei indivizi care nu își asumă decât supraviețuirea, bazându-se pe atitudinea nedemocratică a unei administrații care de 25 de ani pare că și-a ”arogat” în primul rând statutul ”asistențial”, înainte de a genera locuri de muncă și prin acestea diminuarea șomajului, soldată cu punerea la dispoziția celor care vor doar ”asistențialul administrației” de locuri de muncă și evitarea unei cronicizări a contextului.

Dacă de 25 de ani administrația, în loc să lupte împotriva șomajului, prin atragerea de fonduri în scopul realizării de locuri de muncă, și-a asumat un număr deloc de neglijat al adepților ”administrației asistențiale” și al stipendierii ori recompensării acelor grupuri de oameni, care să fie o masă electorală lejer de orientat într-o parte sau cealaltă ori să influiențeze decisiv votul, atunci ne aflăm într-un context care face ca legitimitatea să fie problematică de ambele părți, atât a votantului cât și a celui votat.

Mai există și o categorie de intelectuali rămași în Hațeg, care și-a desăvârșit un mod decent de viață și au un acces la cultură discret, într-un turn de fildeș, dar care preferă să aleagă șoaptele în locul unei atitudni civice în societate.

Orașul Hațeg nu duce lipsă de o clasă de mijloc dar prin faptul că aceasta nu se remarcă într-un civism în cadrul societal pare doar că nu există. Atunci când intelectualitatea care este sursa clasei de mijloc nu se remarcă în îmbunătățirea stării de spirit a orașului se ivesc la orizont discrepanțele.

Într-o societate în care clasa de mijloc nu-și asumă rolul de mediere, amiabilitate și amabilitate între cei săraci și cei bogați, se remarcă doar opulența unora, pe care și-o afișează ostentativ, sfidând empatia și strivind smerenia ori bunul simț. Acest aspect este prezent în oraș atât de cronic încât Hațegul este sufocat de locuri în care se banalizează viața și se distruge orice semn al culturii, civismului și de ce nu al civilizației.   

În momentul în care alegi să distrugi brutal o librărie și în locul acesteia aduci un bar (de parcă nu ar fi prea plin Hațegul de asemenea false repere) atunci este clar că societatea în ansambul ei are mari probleme din toate punctele de vedere. Nu am cuvinte să caracterizez pe acei indivizi care au sfărâmat librăria, nu am cuvinte pentru aceștia fiindcă sunt sigur că nu le pasă și râd de tot ce înseamnă această reamintire.

Oricum cred că trebuie să știe acești indivizi că acolo unde se distruge un spațiu de carte și copilărie își face loc pierzania și odată cu aceasta moartea și nu orice moarte ci un putregai care ucide tot ce-i frumos în om și prunci.

O Țară a Hațegului fără librărie este doar o văruială de mormânt care ascunde lăuntric inumanul. 

Librăria din Hațeg a dispărut la fel de repede ca ”Zimbrul” din parc sau ca ”Cinematograful Dacia”. Atâta vreme cât orașul Hațeg nu a oferit decât rareori dovada unei implicări civice, explicația celor 25 de ani de distrugere care au vizat identitatea sa economică tradițională, identitatea sa culturală, identitatea sa sprituală, identitatea sa ecologică, poate fi o realitate tragică.

Această stare de letargie, resemnare și rămânere într-o tendință amorfă, survenită prin alegerea acesteia de către cei rămași, oferă o dezamăgire pentru cei din diaspora hațegană, care ar vrea să se implice pentru o ”schimbare la față a orașului Hațeg” dar se lovesc de refuzul implicării societății din Hațeg la o acțiune civică.

S-a imprimat în mintea hațeganilor faptul că orașul este mort, că în acest oraș nu se pot face proiecte pentru locuri de muncă, pentru cultură și pentru spiritualitate. În cei 25 de ani hațeganilor rămași le-a fost impus un anumit fel de supraviețuire ca o rocadă iar hațeganilor din diaspora le-a fost indusă ispita de a fi în așa măsură în dezamăgire încât să nu mai creadă că orașul se poate elibera de starea deja descrisă.

Există un clivaj între hațegani și acesta s-a format în acești ani de risipă și risipire. În zadar mediul înconjurător este frumos și atractiv, în zadar hațeganii au o mândrie lăudabilă fiindcă locuiesc pe aceste meleaguri binecuvântate dacă starea de spirit a oamenilor nu confirmă cu nimic calitățile mediului înconjurător al Țării Hațegului.

Cândva am scris două texte și unul a fost publicat chiar în ziarul Primăriei, celălalt este pe blog. Cu trimiterea către acestea închei: 

http://stefanmihaimartinescu.blogspot.ro/2015/02/tu-ce-poti-face-pentru-hateg.html

http://stefanmihaimartinescu.blogspot.ro/2014/09/cetatenii-de-onoare-ai-tarii-hategului.html

Tu ce poţi face pentru Haţeg?

text publicat în Jurnalul de Hațeg din aprilie 2013

Tu ce poţi face pentru Haţeg?

În cadrul familiei, cei şapte ani de acasă se deprind de la părinţi. Tatăl şi mama fiind cele dintâi modele de urmat, astfel după cum s-a rânduit de la Dumnezeu, să fie familia, „parte femeiască şi parte bărbătească”.

Cu trecerea timpului părinţii treptat transferă educaţia familială în spaţiul învăţării, prin medierea către şcoală. Foarte importantă în cadrul familiei este şi dimensiunea „dreptmăritoare” a surselor pe care părinţii fundamentează deprinderea celor şapte ani de acasă pentru pruncii lor.

În funcţie de modul în care părinţii îşi asumă abordarea zorilor, cam astfel vor răspunde şi pruncii de viaţa ce se aşterne înainte cu încercări, cu realizări materialnice dar şi cu daruri duhovniceşti. Normal este ca în cadrul oricărei familii - fiecare copil sau copilă - în timp să îşi asume de la cei mai în etate dorinţa de a se implica cu ceva anume în cadrul familial.

Ţelul de a face ceva pentru familie. Şi acesta este cel mai important efect al asumării celor şapte ani de acasă, din partea pruncilor, dar în acelaşi sens un succes al părinţilor în procesul iniţierii acestora în zorii vieţii familiale. Cam astfel este şi în cadrul societal. Fiecare înainte de a cere un folos material, trebuie să se implice cu ceva prin care să fie îndreptăţit la a avea acces la acel folos material. Criteriul implicării trebuie să fie acela al celor şapte ani de acasă.

Cu atât mai mult când aducem în discuţie contextul unui oraş. Administraţia oraşului are datoria de a căuta cele mai bune soluţii pentru ca oraşul întreg să prospere şi locuitorii să îşi poată face un rost în viaţă. Cetăţenii oraşului însă trebuie la rândul lor să vină cu propuneri legale, morale şi echitabile pentru a sprijini administraţia oraşului în găsirea oportunităţilor de dezvoltare.

Tocmai de aceea ca haţegani înainte de a solicita administraţiei locale vreun beneficiu este vital să ne întrebăm: „Noi ce putem face pentru Haţeg?”

Există o sumedenie de surse europene care finanţează nu doar ideile geniale ci şi potenţialul de aplicare al acestora. Dacă între cele două aspecte se găsesc punţi atunci transpunerea acestora în proiecte poate să aducă finanţare pentru o dezvoltare care să „iniţieze” locuri de muncă.

Am speranţa că a sosit vremea ca la Haţeg să gândim în primul rând la ce putem face pentru dezvoltarea oraşului, dar nu pe spaţii restrânse sau pe termen scurt, ci într-un cadru mai vast, care să vizeze un întreg societal, fără discriminare. Pentru haţeganii care încă nu au înţeles, trebuie să ştie că oraşul Haţeg, după schimbare şi-a deschis porţile, dar nu spre aceia care vin să „dobândească fără a dărui”, ci în primul rând către aceia care antreprenorial şi cu fidelitate haţegană au în mentalitatea lor cele două componente: o idee şi un potenţial de aplicare al acestora convergente unei finanţări europene.

Nu cred că este timp pentru lamentări, injurii, referendumuri sau triste invidii. Trebuie să gândim fiecare dintre noi cum putem face parte din acest parteneriat între administraţie şi haţegani, care să urmărească dezvoltarea oraşului.

Unde pot duce toate acestea? În primul rând la aducerea de locuri de muncă pentru haţegani. În al doilea rând în stabilizarea bugetului local. În al treilea rând în diminuarea opiniei generale că „la Haţeg nu se poate face nimic şi că de aceea trebuie să plecăm în alt oraş mai mare”.

Înainte de a cere ceva administraţiei „te întreabă şi socoate” dragă „cetăţene” haţegan „Tu ce poţi face pentru Haţeg?”, nu pentru tine, nu pentru administraţie, nu pentru familie, nu pentru prieteni ci pentru Haţeg!!!

Se numea ”Cinema Dacia”

Din păcate nu am găsit o fotografie de arhivă cu ”Cinematograful Dacia”. Dacă cineva din Hațeg are o asemenea fotografie și vrea să ajute prin aceasta la acest text de reamintire, cu dragă inimă îi mulțumesc. 

Se numea ”Cinema Dacia” dar numai până prin anul 2003, atunci când a fost închis.

Despre multe din simbolurile orașului Hațeg, astăzi vorbim doar la trecut și cu tristețe. Le mai putem vedea în poze, unele, iar altele doar ca ruine.

Doar nostalgia acestui trecut frumos al tradițiilor hațegane, mă determină să îmi aduc aminte de faptul că a fost o dată ”Cinema Dacia” și să scriu cu furie, despre încă un simbol cultural al Țării Hațegului, la care s-a renunțat mult prea ușor.

De ce cu furie?

Explicația ar fi simplă având în vedere contextul în care ”Cinema Dacia” și-a trăit ultimile clipe de existență. Cel din urmă film care a rulat a fost românesc și se numește ”Furia”.

A fost ca ”o premoniție” și în același timp a lăsat în urmă doar ”o furie” în șoaptă, prin lipsa de atitudine/ implicare civică, din partea intelectualității hațegane dar și neputință în abordarea și rezolvarea problemelor esențiale în comunitate, din partea factorilor de decizie de ieri, de astăzi și sper că nu și de mâine.

Am început întru reamintire să descriu momentul parcului distrus, apoi am trecut la ”Zimbrul” din celălalt ( și nu ”celălant”, așa cum strivesc unii - ”cu mai multă școală decât alții”- "de-ai locului", exprimarea în graiul românesc) parc, în acest moment se adaugă și ”Cinema Dacia”.

Ca atare constat că tragedia orașului Hațeg a cuprins și lovit mai ales în tradițiile locului.  

http://catreinimasiminte.blogspot.ro/2015/02/dar-cu-zimbrul-din-parc-ce-ati-avut.html

Cât să fi costat roata fără nici o legătură cu orașul Hațeg, care a fost adusă în locul ”Zimbrului” din parc?

http://catreinimasiminte.blogspot.ro/2015/01/de-8-ani-fara-parcul-din-centrul.html

Dacă industriile tradiționale hațegane au fost demolate (avem exemplul Abatorului) iar fierul probabil a fost valorificat ca în multe cazuri în țară de către afaceriștii de profil.

(http://activenews.ro/rafo-onesti-demontata-bucata-cu-bucata-si-vanduta-la-fier-vechi_1883864.html)

Nu cunosc situația/ destinația utilajelor rămase după ce s-a pus lacăt pe fosta Fabrică de Bere și la Fabrica de Conserve ori ICIL, dar ar fi foarte interesant dacă cineva ar face o informare cu privire la soarta lor.

Consider că putem să întocmim o ”carte neagră” a distrugerii industiilor de tradiție  din Hațeg și Țara Hațegului, la care am putea adăuga și un capitol despre parcul masacrat, despre ”Zimbrul” din parc aruncat într-o curbă la intrarea în oraș, despre ”Cinema Dacia”, despre Gara din Hațeg etc.

Este tragic faptul că nimeni nu s-a sesizat de 25 de ani cu privire la aceste aspecte care au reprezentat ceva în istoria orașului Hațeg.
Cam atât a mai rămas din Abatorul Hațeg:

Să trec însă la ”Cinema Dacia” despre care eu îmi amintesc cu drag și de care mi-e dor.

În vremea copilăriei mele mergeam la film singur sau cu prietenii de joacă, ori ”cu clasa”, așa cum obișnuiam să spunem.

La casa de bilete eram așteptați de către domnul Roșianu, cel care este o enciclopedie a filmului. Domnul Roșianu era ”omul cinematic” prin intermediul căruia uzina viselor putea să funcționeze.

Îmi amintesc sala plină la un film numit ”Colosul din Rodos”. Nu voi uita niciodată filmele cu Louis de Funes și multe alte filme pe care le-am văzut și de care m-am bucurat mult în vremea copilăriei și adolescenței.

Știți desigur că proiecția filmelor nu se putea realiza în vremea aceea decât un cu aparat special dar și pe un panou destinat acesteia.

La ceva vreme după ce s-a închis ”Cinema Dacia”, aparatul din fier a cam dispărut și numai cei care au urmat domnului Roșianu pot să știe unde s-a evaporat așa din senin dar în vremuri de mare ”orbire a piloților”.  

A rămas panoul dar și acela a fost aruncat uitării și ținut în condiții improprii, ca urmare a fost afectat. Probabil că dacă era din fier ”se evapora” și acesta precum s-a petrecut cu aparatul de proiecție.

Aparatul de proiecție putea să fie foarte bine păstrat ca piesă de muzeu și în același timp procurat un aparat performant pentru proiecțiile de film și totul ar fi putut fi transformat într-un spațiu de evenimente culturale și educaționale, unde să se îmbine filmul, cartea, dezbaterea, lectura etc.

Astăzi vorbim de ”Sala de Spectacole”, un nume fără legătură cu orașul Hațeg sau cu România, un nume comun și lipsit de orice înțelepțire. De la ”Cinema Dacia” s-a decăzut la ”Sala de Spectacole”.

Și pentru ca totul să fie acoperit de simbol politic, pereții au fost vopsiți în roșu intens și alb, noroc cu motivele de pe margini, că astfel se mai salvează aparențele.

Nu am înțeles niciodată la Hațeg de ce trebuie ca odată cu schimbarea partidului să se schimbe culoarea instituțiilor cheie din oraș. Este atât de ridicol să politizezi prin culoare un oraș de dragul partidului din care "traseistic"/ vremelnic faci parte ca primar.

Pot doar să afirm că îmi este dor și de parc, și de ”Zimbrul” din parc, chiar și de librăria din oraș, dar mai ales de ”Cinema Dacia”. Aș vrea foarte mult ca atunci când revin din Cluj la Hațeg să pot merge cu drag la un film.

Cred că mai există în Hațeg 300 de oameni care ar vrea să retrăiască amintirile unui cinematograf și care ar prefera să meargă la un film decât să aleagă barul, jocurile de noroc, discoteca sau cluburile, second-handurile care sufocă orașul și strivesc frumusețea Țării Hațegului. Sunt deja prea multe adunate într-un oraș atât de mic.

Închei după cum am început:

Se numea ”Cinema Dacia” dar numai până prin anul 2003, atunci când a fost închis.

Avem datoria să nu uităm că imaginea/ valoarea orașului Hațeg din punct de vedere economic, cultural și mai ales tradițional a însemnat ceva pentru România dar și pentru lumea întreagă.

Și dacă se îngăduie aș afirma că avem fiecare dintre noi îndatorirea să restaurăm imaginea/ valoarea orașului Hațeg, încercând după puteri să readucem înapoi ceea ce a fost frumos ori de perspectivă și să îmbunătățim sau să adaptăm la realitatea de astăzi.

Pentru mine Hațegul înseamnă ”Cinema Dacia”, Fabrica de Bere, Fabrica de Conserve, ICIL, Coop Hațegana (care datorită unor oameni minunați există dar trebuie susținută), Librăria (care a fost făcută praf și în locul ei nici nu vreau să aud ce s-a făcut, fiindcă nu are legătură cu mediul cultural), ”Zimbrul” din parc (care în mod normal ar trebui să fie readus la locul lui tradițional; încă se poate face un mic referendum în Hațeg pentru a rezolva acest aspect), parcul, înainte de a fi masacrat de buldozere și multe alte simboluri, care trebuiau păstrate, îmbunătățite și îngrijite.

”Sala Mare” roșu cu alb. Nu spun partidul fiindcă nu contează.Este bine că măcar scaunele sunt albastre și parchetul maro.

Fotografia cu Abatorul aparține lui Mihai Bursesc