Gânduri

Anul acesta

Anul acesta, poate, iarna nu mai vine, să fie adulmecată-n văzduhul moale, de fumul ridicat din măruntaiele toamnei; o toamnă anostă, ce se alege alene din frunze așternute-n cale și care se culeg gliei strămoșești, precum din ceruri senine norii, cei de cu vară rămași la orizont, uitării, urmând ca în toamnă să mai vină și să volbureze iarăși crestele alpine.

 Anul acesta, parcă, nici toamna nu a mai privit stăruitor ținutul, peste întinderi doar soarele și-a cuprins avutul; și am văzut asupra mea un cer senin și prea aproape apăsător, atât de fad privirii și poate prea indiferent în ochii omenirii; un cer senin ce adună norii toamnei, ne-a întemnițat astăzi sufletul uitat în veac dragostei; o toamnă fără de ploile din odinioară, bătând în geam, tandrețea unui vis, ivit din rug și rugă, de pe-a crinilor câmpului petale, lăsat spre a noastră neuitare în van, dintru iubirea mucenicului Valeriu; o toamnă fără vestitori căzând din ram în ram, pământului ce pare doar surparea lacrimilor cu trudă adunate, peste ani și ani de umilință, de obidă și de puțină bucurie pentru al meu neam românesc. 

           

Un gand de noapte

Astăzi

Pe când în amurg am rătăcit orizontului

Către vis, privirea-mi ostenită, după răzleţul Nor 

- O, ce cutezanţă a Fiinţei înfăşurată de senin, dar necuprinsă-n sbor

Pierdut în veac, de atunci, mi-am rămas pământului;

Şi mi-am ales o clipă de soare dogorindu-mi inimii 

Dorul şi iubirea;

Nu am crezut deloc vreodată că în noapte 

Peste risipitele mereu de acum nainte şoapte 

Luna are să-mi zugrăvească, infinitul de deasupra în albastru

Şi ce mai ciudăţenie de albastru 

Luminat de o stea-n chipul îngerului, nenumit  astru

Pentru o lume fără recviem

Pentru un om fără de Sfinte Taine

Pentru o rostire fără ale dragostei veşminte

Ce a mai rămas?

Ce a mai ramas din lacrimile lor, atunci când peste pământul țării blând s-a așezat, de ieri, în mantie sângele Sfinților din Închisori, decât un strigăt întru Adevăr, astăzi, întocmai prin al singurătății cenușiu voal, așternut pe-al țării căpătâi?

Ce s-a ales de patimimile celor rămași, atunci când reveria le-a fost lăsată doar ca o rostire a bejeniei, în inimi triste încrustată?

Să nu le frângem dar aripile iarăși, martirilor ce ne străjuiesc în orice vreme lumina de dinaintea pașilor nesiguri

Prin ura frate către frate, prin hula către Sfinte Taine, prin robirea trăitorilor dar mai ales prin ale țării regiuni, din pricina răcelii/ vanității fratelui spre frate, tot mai adesea sfărâmate  

Pe când obrazului drept i-au rămas, tristețile din lume, adunate înspre căderea ochilor care frâng în aplecarea pleoapelor iubirea de aproapele

Pe atunci obrazului stâng i-au trimis cei răi otrava urâciunii din palme lacome de sânge adunată, iar brazdă și-au făcut cei fățarnici cu scuipatul vicleniei lor  

Ne grăbim, peste tot și în tot mersul, dar nu să fim față către față, ci doar să trecem unul pe lângă celălalt, într-un iureș ca într-un chin

Și bâjbâim după întunerec în declin atunci când lumina ne-a fost redusă carceral de vitregiile din partea celor răi și fățarnici, care din hulă făcură neamului nost ocara și din putreziciunea lutului al vieții ideal.    

Vis (1)

Zâmbetu-i cel dulce, dorului ce-și duce

Prin razele soarelui 

către trilul crângului, din inima grâului

Dragostea de-un pârg, cel căutat cu sârg

Prin albia râului, în susurul codrului

către naltul muntelui, din ochii voinicului;

Privirea-i de foc, inimii face loc

Căci mare bucurie este, cât de o poveste

Printre stele cunună 

către răsunetul buciumului, din alintul visului

Iubirea de-o taină, cea mai sfântă haină

Pe un căpătâi șade dalbul florilor, scăldate-n roua zorilor

către aproapele prispei, se adun otfelii

Ferice privire, minunată rostire

Zâmbetu-i cel dulce, dorului ce-și duce

Privirea-i de foc, inimii face loc

Vis (2)

Și dacă am plâns, cândva în zori

ascuns de umbra norilor cu coame fluturânde

amestecându-mi printre pleoape tremurânde,

firicele din roua dimineților târzii

nu-i fiindcă-n rostul privirii

mi-a fost răpit până și darul vieții

ci poate că din prea multă uitare

izvorul inimii mele se hrănea cu nenumiri;

Himera, distinsă lume, Himera a răpus în om

dorul și dragostea după cel dintâi gust

și cine mai știe câte-n amurg, cuvinte

i-au rămas retezate, sângerânde, fărâme de țipete, zvârcolinde   

acoperământ și răzvrătire, Zbucium și veșmântire;

Zeul Necunoscut, pământul a umplut, de peceți și morminte

mânia dragostei și-a cules ale iubirii rodnicii în somn

percuția nopții și vuietul viilor, Incantație și must

căci vinul a fot dat deja în pârgul bețiilor postume;

Un zvon despre profeții centenari, a răsărit pe ulițile orașului

și o întrebare adresată în deșert șamanului:

-          ce se mai tăiuniește astăzi în lumea celor morți?

tăcere fragilă și extaz

și un răspuns din voalul fumuriu, închipuirea vatmanului:

-          despre cei morți, nici o veste; s-au dus, și viața, cu ei cu tot

râsete frivole și răsunet de macaz

o rază din lumina, ochilor mirați, adâncită în orbita cerurilor ferecate

alerg printre ruine, pășesc peste chipuri, ce odinioară-mi zâmbeau

acum sunt doar umbre, risipite printre frunze

prin veac-n cioplitură

dintr-un străveac-n chip

de-o eternitate-n asemănare

a rămas până și moartea adâncită în Vis 

Ei se întorc astăzi

Încet prin zări ce fi-vor mereu senine și peste ale României fragede câmpii

se întorc în dăruire țării, astăzi Sfinții

Acei care din Închisori, au fost rămași triumfători apostoli, vieții

și nici o mână omenească nu-i poate opri, în drumul sfânt al tinereții;

Cu pași de prunci, se vor lăsa aduși de munți, de ape limpezi și prin văi,

însoțiți de maci și crini, precum un împărătesc alai

Ce câmpului Le-au rămas, până la a lor întoarcere, drept mângâieri ale iubirii

și un susur de harfă,  Icoană a mărturisirii,

Ce bravi flăcăi

Ce cânt de rai

Ei se întorc astăzi

Încet prin amurguri ce-s purpurii și peste ai României munți nalți

se aude în murmur de izvoare,

A lor chemare mărturisitoare, către slava cea drept măritoare

Și din gila țării se ridică Sfintele Moaște,

pentru neamul românesc ce din temnița morții renaște

Iar cugetul lor și rostirea, fi-ne-vor veșminte spre veșnicie, mântuitoare

de mărturii și luări aminte

Ei se întorc astăzi

Spre a rosti în inimi iubirea de glie către suflarea românească, istovită de păcate

de pretutindeni prin glasul lor, se plămădesc în România întregită 

Dragostea de neam și dorul după cele Sfinte Taine, ce prea au fost în veac, uitate

Ei se întorc astăzi

Să le fim glas și rostitori ai versului lor de suferință

mereu prin rugăciunea inimii, vestea le fie glăsuită

Ei se întorc astăzi

Și nu pentru o clipă de sentință, ci din a Lui Hristos voință

mereu pentru a neamului românesc mântuire, drept României dinainte rânduită. 

„Uitare”

m-am săturat să privesc întristat din prag

La ștergerea urmelor omului, ce a fost rămas lumii, Fiul, cel mai drag

m-am săturat să agonisesc placid și vag

un vis de-o viață, și-un dichis, pe-o haină veche, zadarnic peticită

Am ales să-i zic “uitare” indiferenței  

Să-i caut privirii tainic loc în tindă

printre Icoane, bezmeticind vorbele absenței

întocmai ca dorul de dragoste să-și aprindă

Inimii-mi alintul, așternut peste mirarea lumii, în veac vieții asmuțită

Zidită fie-mi iubirea-n stele

atunci când nopțile-mi-s învinse de ale gulagului lumii zăbrele

Și zorii sunt înveșmântați deliric în nori și zbucium

când alintul îmi vine din susur în amurg de bucium    

pădurea, la un pas către neant, suspinând mă întreabă:

-          Unde ai plecat de aievea, încotro pașii tăi se duc?

Iar muntele, muntele meu drag, în gând sădește

-          Uite, în dar să iei, Norul meu de adăpost, căci drumul îți călăuzește

Cu capul plecat și privirea-mi smerită

Cu gândul lumeștilor margini ferecat și rostirea cucernicită

Mă întorc îngenunchiind la Icoană și ridic brațele în rugă

Mă închin la Familia Întreită, când văul ochilor mi se alungă

Crezând, necredinței mele, Doamne, ajută-mi!

Moartea și neodihna noastră

Câte puțin, în fiecare zi, murim și noi, fără să vrem

Privind spre cer, și ne amintim, de viața noastră petrecută “in rem

și nu, să știți că nu am uitat decât arareori cum ochii

ni-s permanente nișe pentru cioclii

Iar tinerețea noastră astăzi trist se zbate

Între mrejele traficanților de «suflete moarte».

Cu căpătâiul în marginea prăpastiei,

Și gândul pus mereu în seama zavistiei

duși prin izbeliști din ceața orașului cuprins de orbire

astăzi avem Sodoma și Gomora, ca obligatorie alipire

La moartea țărânei și în veac la neodihna noastră.

Ne revoltăm adesea, uitând de a iubirii dușmanului poruncă

Însângerăm astăzi Catedrale, uitând să cinstim Sfintele Taine

frângem destine ce-și lasă lumea, pentru un colț de rai

și cu atâta ură scuipăm venin asupra trăitorilor, ce-n îngeresc alai

Viețuitori ai rugii sunt pentru neam și țară;

Strivim în urlete amare, glasul de-a dreapta, ce ne cheamă

cu dragoste să plecăm la închinare de la Arhanghelul Mihail, către Icoană;

Ne este teamă de cei rămași în efemer și hula către Hristos aruncă

Înclinăm capul înaintea Cezarilor, uitând de ale muceniciei haine

alegem festine ce spintecă omenia, pentru o veșnicie fără grai

și parcă în nebunia noastră, fugim de binecuvântarea zorilor

respingem drept măritoarea privire de lumină, rămânând în volbura furilor

Unde se aud doar răgnete și ură,

ce duc iubirea –n uitare, și dragostea o sfarmă-n hulă.    

Grădinii Maicii Domnului îi aducem numai ocară

Ne lăsăm conduși de sânge și de carne, uitând de al veșniciei chin

dorind mai mereu idolatria, celui ce piatra i-a fost a uciderii povară

ne-am făcut din chip un idol, iar din cioplitură un declin;

Vis (3)

și am visat, în preajma pașilor mei, o fiară

-          ce zgomot de lume!

și am zărit în ochii ei roșii, chip de Cezari, cioplit în peceți

frigul și întunerecul de afară

amurgul, idolatria de sine, care frânge ale omului tinereți

Îmi este mereu dor de un răstimp, acel al fugii nebune,

care ne era cândva răgazul, printre albastre priveliști

Căci suntem azi tot mai lipsiți, de infinitezimale clipe din refugii,

ce nasc peste iubiri, rostiri postume

și-un foc de rugăciune, plămădit din putreziri autumne

sfârtecăm inimi de parcă am lăsat uitării

menirea de a dărui iubire

pentru o clipă de festin în trândăvia mutilării

la mesele Cezarilor, unde ne-am luat ca simbrie

o vreme peste vrerea cea de fală, pentru ale răului efigii

printre lacrimi, ne-am rostit zadarnic dorul, căzând la margine de ceruri

și am visat alungarea, cea dintâi strivire

amestecându-ne chipul printre nori,

crezând nebunește în ale himerei eresuri, din ecouri

de amăgire, de pieire, de strălucire

și am urmat uciderea, cea de Apoi

fără încetare, ceasul țipă din noroi

chiar și atunci când suferința nu-și mai are reazăm în inima neamului

-          unde mai este omenia din voi?

Nu mă săturasem să visez ploaia și strălucirea florilor de primăvară

nici măcar atunci când am uitat să mai plâng,

Pe cărări de munte alergând, amurgul atingând în vechea moară

Ce toarce și așteaptă, răbdătoare

Plăpânde grâne din pântecu-i adulmecate, după ce chipul verii de adiere îl petrec

Am căutat până în zori roua tămăduitoare, cu sârg

Frângând pe buzele-mi arse, lacrimi neștiute din ochii răvășiți de întunerec

și am visat, în preajma pașilor mei, o fiară

-          ce zgomot de lume!

și am zărit în ochii ei roșii, chip de Cezari cioplit în peceți

frigul, întunerecul de afară

amurgul, idolatria de sine, care frânge ale omului tinereți 

Și ne ferește, Doamne, de războiul cel dintre noi

”Nu înțeleg” de unde vine ura și disprețul între români. Înțeleg ironia reciprocă și rostită fără răutate în spiritul umorului românesc, dar fără a atinge răutatea, ura și ispita de segregare.

Cum se poate să-ți dorești ca român, din Ardealul pământ românesc, o Românie, care să nu țină cont de fratele tău din Regat, Moldova, Oltenia sau alt ținut al României întregite?

Nu de puține ori am auzit în Transilvania destui cetățeni ”români”, care instigau la răutate față de frații din celelalte teritorii românești, care promovau ura față de ei și care duceau în ispită de segregare/ separatism, față de frații din restul regiunilor țării.

În centrul argumentului acestor cetățeni ”români” se afla firește stârnirea vanității ca manieră de săvârșire și argumentare a celorlalte trei joncțiuni deja numite.

O vanitate care arată neodihna conștiinței, o alta este cea care arată dorința de tulburare între frați și cea mai periculoasă care arată a dezbinare pe criteriile ”clivajului regional”.

Nimic mai rău nu poate să apară, în mijlocul unui popor, decât ”clivajul regional”, dat de prezența în centrul fiecărei regiuni a unui focar alcătuit de ipochimeni, care au ca scop mișelia și se folosesc de mijloacele smintelii, spre a aduce tulburare /dezbinare între frați.

Scopul mișelesc și mijloacele smintelii vin să confirme cele trei joncțiuni cu menire bine stabilită.

Și totuși de unde vin aceste zavistii, care au consecințe nefaste în relațiile dintre românii din România întregită?

În fiecare regiune găsim tot felul de indivizi, pentru care singura cale de a-și certifica ”utilitatea” de sine, dar mai ales inutilitatea pentru neamul românesc, este de a-și promova discursul prin cele două blesteme: mișelie și sminteală.

La Cluj am întâlnit un curent destul de puternic, care își face treaba atât de bine încât au apărut tot felul de guralivi aiurea, ce fac din cele trei joncțiuni, aproape o ideologie, anti-națională.

Nu cred însă că românii din Transilvania pot să cadă într-o astfel de capcană, abil întinsă de acești cetățeni ”români”, care se ocupă cu provocarea de tulburare în mijlocul românilor.

Să nu confundăm dar corupția altor cetățeni ”români”, care vreme de 24 de ani s-au ocupat cu distrugerea românismului, care au încuibat rocada la conducerea țării, spre a se ”legitima” la putere, cu românii din întreg spațiul național numit Regat, Banat, Moldova, Oltenia etc.

Acest fapt este exploatat foarte abil de către cei care se ocupă cu instaurarea ”clivajului regional” în România. Dacă politicul, administrativul și justițiabilul din București sunt corupte, atunci iute guralivii aiurea apar și stigmatizează pe toți bucureștenii. 

Acest mod de exprimare se aplică desigur pe criteriul regional și nu face altceva decât să aducă o stare de permanență a conflictelor între frați.

Cred că prezența unor indivizi, care agită vorbele și lansează acest spirit ati-românesc al dezbinării între frați, este consecința unei voințe străine, căreia îi priește de minune conflictul româno-român, pe criteriul ”clivajului regional”.

Aceasta coroborată cu o ”clasă politică” majoritar anti-națională, care umilește, este coruptă și minte poporul român, duce la tensiuni, care tratate fără dreaptă socoteală și dreaptă rânduială, pot transforma un protest într-o sânguire.

Tot românul știe că atunci când în țară este sânguire, între frați, între statul corupt și români, vecinii nu stau mult pe gânduri și pot să profite de pe urma acestui context.

Fiindcă cine se simte mai bine într-o țară în care majoritatea este dusă/adusă la starea de sfârtecare de/ prin sine însăși?

Nimeni alții decât acei din comunitățile etnice, care nutresc desființarea statului național, unitar, indivizibil și întregit.

Nimeni alții decât cei care speră la segregare, autonomie pe criterii etnice, separatism, revendicări teritoriale etc.

Dacă această variantă de externalizare a surselor voliționale, care generează tulburarea este foarte puternică, atunci gravitatea efectelor este foarte mare pentru că dovedește carențele națiunii române în privința identității naționale.

Din acest conjunctural și până la atingerea pragului decadenței, nu este decât un pas, care se săvârșește tocmai atunci când voința externă asuprește voința internă.

România a fost și este încă dusă în ispita renunțării la dreapta rânduială și tot România a fost și este încă sub povara lipsei dreptei socotințe, și, până nu le vom recupera, nici țara nu o vom mai avea a noastră și numai a noastră.

În clipa când externalizarea ajunge o regulă, cele trei joncțiuni amintite ajung să fie una; pe care o putem numi generic neodihna/ neregăsirea conștiinței ”eului” românesc.

Avem astfel orbirea totală săvârșită ca urmare a aservirii înspre vanitate.

Impactul ca și consecință a celor semnalate este nefast pentru că devastează conștiința națională, imixtiunea în cadrul socio-regional este un simptom al urii de ”eul” românesc iar încercarea de perenitate a vanității dovedește faptul că pericolul cronicizării nu este decât un construct pe un fundament care denotă numai fragilitatea conștiinței românești.

Vorbim despre: vanitatea care duce la decadența prin dezbinarea, de tip Cain și Abel, între frați, decadența prin ura de ”eul” românesc, sub forma disprețului/ desconsiderării/ dușmăniei între frați dar și față de România, decadența prin dorința de ”clivaj regional” insinuat dinspre demonizarea fratelui din altă regiune.

Negarea /renegrarea fratelui, pe acest criteriu de ”clivaj regional” este în drept negarea / renegarea de ”eul” românesc și are ca efect faptic denaturarea conștiinței românești ori respingerea identității naționale.

Otrava vanității acționează în timp și erodează mintea românului, rămasă fără dreapta rânduială or dreapta socotință, însă cel mai grav este că inimii îi strivește trăirea întru cele ale dreptei rânduieli strămoșești.

Să nu ne mirăm că pedeapsa Lui Hristos este pe măsură atâta vreme cât de dragul unui ”politic corect” ne lepădăm de cele sfinte și astfel acest popor bezmeticește în beznă fiindcă nu mai este păstorit de către cei demni întru românism.

Astfel că trebuie să ascultăm îndemnul Părintelui Iustin Pârvu la unitate națională și să fim aproape de Sfintele Taine Bisericești. Această atitudine este vitală pentru existența României ca stat național, unitar, indivizibil și întregit.

Înainte de a ne lupta pentru România este bine să căutăm a fi uniți ca ținut al românismului și dreptei credințe, ca frați să ne fim unii altora, după pilda despre aproapele întru dreaptă socotință.

Să fim ”față către față” și împreună rostitori ai iubirii frate către frate întru dreapta credință care ne unește.

Întoarcerea către Hristos, către dreapta credință este spre evitarea sânguirilor, la care abia apucă să ia parte cei care dușmănesc neamul românesc, prin dorința lor de a desființa ceea ce are acesta mai drag, dreapta rânduială și dreapta socotință.

Dacă acestea nu le avem, iată că nici țara nu o mai avem a noastră și numai a noastră.

Tocmai de aceea mă rog la Sfânta Liturghie ”Și ne ferește, Doamne, de războiul cel dintre noi!

  

  

   

Pentru revenirea la rânduiala strămoșească

                                      

După anul 89 în România au avut grijă "iliescioții", cot la cot, cu urmașii torționarilor dar și cu urmașii orchestratorilor din umbră ai “holocaustului roșu” să ducă țara în ispita de a insulta, calomnia și a-și urî eul românesc.

Nici nu a ieșit România dintr-o temniță, nici nu s-a eliberat bine dintr-un laborator, că iute s-au grăbit urmașii orchestratorilor să-I aplice neamului românesc porția de libertinaj și politic corect, sub masca spoită a “libertății” și “dem(on)ocrației”.   

Din acel moment țara s-a umplut de tot felul de urlători în deșertăciune, care au provocat și promovat, ispita celor trei mijloace de a face politică anti-românească.

Și atunci, întreb:

Care este diferența între cel care se lasă ispitit să insulte, să calomnieze ori să urască pe aproapele și acela împotriva căruia se îndreaptă acestea, dacă acesta din urmă este vinovat de ceva anume?

Dacă acela ce îmi este aproapele, greșește cu ceva sau este într-o eroare, nu cred că prin insultă, calomnie sau arătând ură față de el, îl îndrept pe calea cea bună.

Expunerea corupției, arătarea greșelilor ori descoperirea faptelor reprobabile, însoțită de injurii, calomnii și ură față de cei care le comit sunt la fel de grave ca faptele acestora.  

În acest fel s-a ajuns ca astăzi ispita să fie transformată treptat din cutumă într-o lege și consecința este că fiecare se găsește prins în această ispită.

Tragic este că mulți se lasă conștienți, și chiar le face plăcere să fie în ispită, duși de zgomotul și furia acestei stări, până la paroxismul urii față de aproapele. Mai tragic este că exprimarea acestei uri este larg promovată de mijloacele de informare în masă și astfel se ajunge la infestarea societalului românesc cu o serie de atitudini care distrug sufletește națiunea română.

În loc să avem o generație edificată sufletește pe valorile strămoșești, de ieri și până astăzi, s-a format o generație, ajutată cu generozitate de politicul corect, care a trecut de la stadiul de păcat, la aservirea prin împătimire, ispita ajungând să sufoce nu doar mintea ci și sufletul românesc.

Este o binecuvântare că românii, care au trecut prin “holocaustului roșu”, ne-au lăsat spre formare, mărturisirea, curajul și sfințenia, dar mai ales sursa întru frăție de cruce, care i-a ajutat să reziste în lagăre și închisori, să fie eliberați de ispita, care astăzi stă să ducă neamul românesc în prăpastie.

Prin aceste mărturii, ale “românilor absoluți”, fiecare dintre noi poate să culeagă rostul unei vieți mai ample, dar mai ales să dumirească faptul că poate fi ales oricând spre a restaura sufletul românesc, de a-l scoate din ispită și a-l aduce înapoi către rânduiala strămoșească.

Înainte de a lua ca model pe cei care apar prin mijloacele de informare în masă, ar fi frumos să privim către aceste îndreptare ale “românilor absoluți”, astfel am putea evita "fariseismul" "cărturarilor" dar și "cărturăria" "fariseilor" de astăzi.

Dacă “românii absoluți” nu au fost lăsați să vorbească la vremea vieții lor, înainte și după ce au fost trecuți din temniță în laborator, nici după anul 89 nu au fost lăsați să apară în mijlocul românilor, atunci ei ne-au lăsat descris sufletul românesc în mărturisirea lor, față către față, prin cărți.

Sunt destui "ipochimeni" (mulți în viclenia lor îi oprimă și astăzi pe Petre Țuțea, pe Părintele Iustin Pârvu sau pe Valeriu Gafencu) care cu vorbe înșelătoare aduc sminteală și tulburare în mijlocul românilor, însă cine are în suflet rostirea “românilor absoluți”, nu se lasă prins în seducția, "fariseismul" "cărturarilor" dar și de "cărturăria" "fariseilor" zilei de astăzi.

Limbajul duplicitar și înșelător al acestora din urmă îi trădează, iar perfidia cu care exultă de pe scena Amfiteatrelor, așteptând și adorând slava deșartă a lumii, le arată nevrednicia. Acest limbaj poate fi ușor descoperit, de către orice român, care a parcurs îndreptarele mărturisitorilor. 

Tocmai de aceea afirm că revenirea la rânduiala strămoșească, privind către trecutul mucenicesc, care face cinste neamului românesc, ne poate salva de un prezent, ademenit spre ispită sau sufocat de împătimirea cu ispită.

Înainte de o revoluție în masă sau spre evitarea acesteia, făcută pe fugă și cu sânguire, este necesară o revenire la cele drept măritoare, pe fundamentele lăsate neamului românesc, de către cei care au fost, sunt și vor rămâne mereu “românii absoluți”.

Profesorul ca om al învăţăturii, sau pledoarie pentru un învăţământ de vocaţie

Profesorul ca om al învăţăturii, sau pledoarie pentru un învăţământ de vocaţie

Sunt anumite stadii „de vitalitate” ale evoluţiei profesoratului cu largă influenţă către realizarea unui edificiu de conştiinţe fără de care implicarea profesorului în contextul dat nu îşi poate regăsi reperele care depăşesc orice efecte nedorite ale timpului asupra metodei educaţionalului.

Un factor vital în ceea ce priveşte demersul profesoral către realizarea unor acte sau fapte pedagogice prin care să se amorseze cele mai persuasive atitudini ale profesoratului în timp este şi elementul de dinamică vocaţională[1].

Vocaţia înseamnă pecetea iubirii faţă de ceea ce se întocmeşte cu demnitate, onestitate şi probitate morală spre evitarea decăderii „în capcanele” minoratului[2]; întâiul semn al mirării[3] care strecoară atât tentaţia interpretării întru verb a toată dedicaţia către reperul pedagogic, cât mai ales aduce înaintea profesorului confirmarea în fapte vocaţionale a valorilor interioare întru care se edifică ceea ce putem numi ca fiind practicile concertate de pregătire a evoluţiilor de conştiinţă a generaţiilor.

În alt sens opinez faptul că profesorul aflat în demersul său pedagogic nu poate să ignore către alegerea sa esenţialul vocaţiei ca formă de manifestare a drumului înspre împlinirea unui ţel, al unui deziderat sau al unei implicări de-o viaţă dinspre ceea ce reprezintă educaţionalul într-o societate anume.

Criteriul vocaţiei este unul al celor mai vădite argumente care se aşează proteguitor peste un tot divers al principiilor, cele ale temeiniciei din partea unui om care îşi doreşte în adevăr să-şi construiască nu doar o carieră în domeniul învăţământului, ci, mai presus de toate, să îşi urmeze o cale cea a învăţăturii ca mod de a fi în lume.

Aşezăm astfel încadraturii o paradigmă a condiţiei omului pedagog, prin lumea căruia îşi află regăsirea în primul rând un societal necondiţionat de tarele ideologiilor care strivesc chipul omului sub povara caricaturii celor mai livide minţi împătimite de gloria fără lauri pentru putere, iar în al doilea rând îşi permanentizează temeinicia prin rostirea în şi pentru Adevăr a cugetărilor către conştiinţa celor faţă de care a fost ales spre deschiderea unor drumuri dătătoare de eliberări ale gândirii de sub condiţia unor imperative efemere ale aservirii.

Vocaţia se presupune că este regăsită în cel mai nuanţat glas al profesoralului, prin care privilegiul pentru faptele maieuticii este sau poate fi „actoricescul” ca act de susţinere a metodei pedagogicului; ceea ce inspiră omului ales prin fundamentele vocaţiei să fie profesor poartă însemnele care indică tentaţia unui rol, mereu de regăsit în dinamica gândirii, jucat dintr-o „mască” al cărei glas este străbătut de raţiunea verbului care rosteşte către eul fiecăruia prologul din scena care are intenţia paideică pentru actul şi faptul educaţional.

Argumentul vocaţional este unul de manifestare a tăriei caracterului care defineşte omul profesoralului. Caracterul bine ancorat într-o „etică” societală dedicată formării unor conştiinţe eliberate de aserviri „stipendiate” sau servituţi „asistenţializate” şi având în probitatea morală la nivelul vieţii personale apare în drept precum un element care defineşte omul aflat în situaţia reprezentărilor a ceea ce numim pârghii educaţionale către formarea omenescului.  

Un om care alege să fie profesor trebuie să cultive prin forţa tăriei sale de caracter o motivaţie a cugetării cu un impact pozitiv către „emanciparea” învăţăceilor şi prin exemplul propriu, tocmai fiindcă doar astfel se poate „insinua” ca personalitate care se împlineşte pe sine întru cele ce sunt numite calităţi omeneşti dezvăluite celorlalţi spre o învăţare temeinică, a celor ce sunt pregătite pentru învăţare.

Profesorul este cel care formulează un precedent al omenescului în prima măsură a unui educaţional mereu adaptat la exigenţele actualului temporal. Tot profesorul este cel care stabileşte relevanţa într-o distribuire armonioasă a resurselor cunoaşterii care dau consistenţă interiorizării acumulărilor în timpul informaţionalului.

Profesorul este cel care îşi acordă - fără riscul căderii în egoismul care „angoasează” învăţăcelul - perspectivele care îi consolidează eul „actoricesc” într-un context ce promovează reperele pedagogice care, prin eliberarea de „ideologiile” „politicului corect” fără sens ale lumii prin excesul manipulării de care dau dovadă la nivelul conştiinţei colective globale, atrag şi îşi atrag demnitatea recursului la a fi în Adevăr.

Profesorul este mereu sursa celui dintâi care se adresează conştiinţei unora, sau acel care face loc celuilalt[4] în conjunctura educaţională susţinută de o „etică” relaţională prin normele societale, cea de după trecerea prin aportul contribuţiei familiale, în rostul de adoptare a tipologiei unui pedagog aflat în permanenţa eului angajat către educaţie în primul rând şi ancorat în repere informaţionale în al doilea rând.

Vocaţia este cu siguranţă consecinţa unei atitudini calitativ „intrinseci” a unui om ce alege să îşi asume statutul de profesor, convins fiind de realitatea aptitudinilor sale „ca scop în sine” şi tot vocaţia este măsura valorii morale a omului profesoral care arată faptul că perspectivele pe care acesta le stabileşte sunt corecte uman, adecvate în ceea ce priveşte prezentarea cât mai persuasivă a materialului educaţional către învăţăcei.

Determinarea vocaţiei are în sine valoarea unei alegeri eliberate de coerciţiile care incumbă prin criteriul societal aplicat la nivel de a alege şi a fi ales, în vederea îndeplinirii unei funcţii anume, şi în această „cazuistică” putem observa în conţinut aspectul voliţional prin care cel care apare sub îndrituirea motivaţională de a fi profesor îşi manifestă calitativul fără angoasele nepotrivirilor de ordin etic sau moral or a neclarităţilor la nivelul transmiterii cunoştinţelor alese spre a fi predate sub forma unui material educaţional.

În fapt unii pot cădea în ispita – deloc lejeră, fiindcă dă naştere zădărniciei efortului intelectual din pricina slăbiciunilor unui subiectivism, „claustrant” într-un dispreţ vădit incomod pentru starea morală a învăţăcelului, de interpretare a muncii profesorului – de a-l considera pe profesor ca fiind doar un abil executant de programe ministeriale, un emitent de „judecăţi de valoare” cu vădit caracter de manual, şi, nu în ultimul rând, un simplu ocrotitor al valorilor deja impuse de către un societal lipsit de măsura vocaţiei şi voinţei - la nivel de factor uman - de a alege şi a fi ales pe fundamentele de conştiinţă eliberate de orice tare ale aservirii „stipendiate” sau servituţii „asistenţializate”.

În drept, profesorul este acela care se situează - tocmai prin menţinerea sa în argumentul vocaţional şi prin garantarea unei alegeri care are la bază criteriul voliţional - în arealul care defineşte cel mai bine atât educaţionalul, cât mai ales pedagogicul; mă refer la faptul că este de dorit ca cel care aspiră la statutul de profesor să fie convins de calităţile care îl remarcă pentru acest context aparte şi mă refer la faptul că este imperativ ca aspirantul să-şi dovedească aceste calităţi şi prin criteriul interiorităţii sale faţă de actul pedagogic.

Ar trebui să fie foarte clar că profesorul nu este o „marionetă” aflată la dispoziţia unui sistem care determină programe de învăţământ şi stabileşte indici educaţionali între care se desfăşoară activitatea ca atare.

Profesorul care prin vocaţie şi-a asumat statutul şi care a ales din voinţa sa să fie „parte” din „sistem” este într-un fel garantul educaţionalului bine definit prin termenii oferiţi orientativ din partea ministerială, dar, în aceeaşi măsură, este şi ocrotitorul aspectului pedagogic, cel care vine din aplicarea înainte de toate intrinsecă a aptitudinilor care arată predispoziţia motivaţională prin vocaţie, toate aceste aspecte ţin de vitalitatea unei personalităţi care poate analiza şi alege cu suficientă verticalitate ceea ce este bine şi ceea ce este rău în manifestarea vizată.

Ca atare, un discernământ bine ancorat într-o voinţă certă de alegere a unui statut cum este cel de a fi profesor vine să autentifice şi o stare de spirit consecventă a omului care se identifică cert şi irevocabil cu un contextual educaţional şi pedagogic.

Determinarea aceluia ce este pe calea profesorală, care nu dobândeşte un rezultat cert prin înveşmântarea cu darul celui care „moşeşte” minţile omenescului din învăţăcei, este una falsă sau cu o falsă pornire către împlinirea de eul întru aspectele educaţionale şi pedagogice, de aceea este cu necesitate importantă cultivarea vocaţiei şi fiindcă prin aceasta voinţa de a fi profesor îşi are sălăşluirea în realizările care dovedesc certitudinea regăsirii reperelor unui dat.

Dragostea de înţelepciune atent ridicată cu ochii minţii la nivelul raţiunii este priveliştea desfătării intelectuale, pe care cel chemat să înfăptuiască actele pedagogice şi faptele educaţionale caută să o desluşească celorlalţi respectând criteriile unei naturaleţi „de autonomie” în gândire, care să motiveze apropierea liberă faţă de cele ce sunt pe cale să fie cunoscute şi mai apoi aplicate intrinsec de către învăţăcei spre a le fi folositoare în viaţă.

Iubirea faţă de a fi în adevărul unor cuvinte dăruite spre înţelepţire trebuie să vină „iniţiatic” din partea profesorului care cu certitudine că deja trebuie să le fi şi asumat în gândire şi experimentat în viaţa sa societală, ca mai apoi să le ofere drept exemple demne de urmat.

Profesorul este poate cel dintâi liant al „învăţăturii ca înţelepţire”, dacă nu un „mediator” între a afla şi a fi adâncit în cele ce stimulează cugetarea celorlalţi, însă poate fi înainte de toate acel om care aduce transparenţa în cadrul unor manifestări ale educaţionalului care dau coerenţă în gândire şi sunt menite să stimuleze dorinţa de a cerceta cele ce sunt aşternute înainte.

      Dragostea pentru ceea ce se întocmeşte prin „cucerirea” statutului de profesor este o pecete aşezată ca plăcută împovărare peste chipul omului care a/este ales cu îndrăznire spre a fi profesional încadrat în această stare de spirit regăsită precum o îndeplinire a unui deziderat de către profesor şi aflată mereu de către învăţăcei ca o cale spre cunoaşterea omenească.

Profesoralul este esenţialul pledoariei pentru cunoaştere, asumare şi continuare întru cele ale verbului; dintru bun început profesorul este necesar să se detaşeze într-un fel echilibrat de programă şi de structuralul „ministerial” spre a fi cel pe umerii căruia se aşează armonios sarcina aceluia care prin trăirea sa manifestă reale calităţi întru cele ale învăţământului, şi, astfel, să se poată destăinui către lumea învăţăceilor întru bucuria omului care îşi află paşii pe calea care duce către un altfel de mod al simplităţii, acela al omului vădit pasionat de educaţie.

Bunul profesor dedicat vieţii profesorale ca atare este cel care aduce învăţăceilor aportul de cugetare a încercării de a fi întru treptata întregire a cunoaşterii, aflător şi bunul drept rânduitor al cuvintelor potrivite pentru conştiinţele mereu gata spre a fi întru hrană de înţelepţire date la „bună vreme” cu blândă apropiere de spiritul celuilalt dar şi cu dreaptă măsură în ceea ce priveşte transmiterea de cunoştinţe către învăţăcei.

Când facem referire la om ca acela al învăţăturii nu mai este nevoie să bănuim măcar că acest om nu ar fi capabil să îndeplinească „misiunea” de a fi deja rămas statornic în acea vreme a realizărilor de pedagog care duc înspre împlinirea actului educaţional cât mai coerent cu putinţă. Omul care a ales să îşi dedice viaţa acestui „ţinut” al celor care transformă cunoaşterea dătătoare de înţelepţire în principii de viaţă călăuzitoare către mintea celorlalţi din perspectiva oferită de raportul educaţional manifestat prin atitudinea pedagogică nu poate fi decât în sfera certitudinilor tocmai prin respectarea riguroasă a responsabilităţilor care decurg din această alegere.

Profesorul este omul care poartă răvaşul ce cuprinde mesajul mereu actualizatei pledoarii pentru un învăţământ al vocaţiei, transmis către fiecare generaţie de învăţăcei spre dumirire şi cercetare a rostului în viaţa care presupune în primul rând cunoaşterea.

Profesorul este prin excelenţă omul „dialogalului”, permanent angajat într-o însumare de argumentări ivite dintr-o sinergie a opiniilor întreţinute prin dialog şi diversităţi analitice dintre cele mai inedite pe care le putem privilegia alăturându-le acelui demers al mirării, care statorniceşte strategia omului către cunoaştere.

 Tărâmul filosofiei este unul propice spre a fi considerat ca generic pentru abordarea „dialogală”, modelul „sursă” fiind unul suficient de armonios pentru a nu cădea în ispita lentorii într-o gândire fără „diferenţieri” care dau o „unitate” fadă, gregară.

În capitolul „Metoda dialogului în studiul filosofiei”, autoarea Monica Diaconu insistă asupra „pluralităţii coerente în contextul dialogului”; exemplificând prin modelul paradigmă al filosofiei rostul dialogului: „Predarea filosofiei poate constitui scena unor dialoguri de factură diversă în care participarea să angajeze poziţii şi argumentări foarte diferite ca amploare, sursă, structurare etc.”[5]

Plecând de la faptul că amorsarea „dialogalului” cu respectarea caracteristicilor pluralităţii şi cu relevanţa coerenţei principiilor sale trebuie să reţină exemplificarea unei argumentaţii ivite pe temeiul dialectic, autoarea Monica Diaconu oferă explicaţia unei convingeri care edifică înţelegerea abordării clare a demersului care implică evidenţa modelului filosofic „unificator”: „Pentru a asigura coerenţa pluralităţii, pe lângă cerinţele amintite, trebuie să ţinem cont de faptul că ea presupune un demers sintetic de factură dialectică. De ce este important modul de gândire dialectic în contextul discursului dialogic? Pentru că el impune accesul la o unificare reală, armonizând între ele elementele disparate şi structurându-le într-o totalitate ideatică. Din perspectivă filosofică, interesul pentru această metodă nu este satisfăcut dacă „a gândi” nu înseamnă „a diferenţia” în virtutea unei „unificări” care reflectă într-o totalitate ceea ce părea rupt, separat, disjunct.” [6]

Profesorul prin vocaţie nu îşi află menirea concomitent cu treptele pe care le parcurge în învăţământ, ci aceasta este în eul său ca valoare a caracterului, vocaţia fiind ceva deja existent ca stare de spirit, datoria omului este doar aceea de a-şi urma ceea ce regăseşte la un moment dat ca aspiraţie.

Omul profesoral, bunul pedagog ştie dintru început că undeva în eul său dospeşte dorinţa mărturisitoare a ceea ce este el ca fire. Tot omul profesoral, bunul „educator” cunoaşte către cele ce reprezintă statornicia întru cele ale profesoralului, o dedicare totală dinspre buna cuviinţă de a-şi asuma „lupta” cu urcuşul către înălţimile care dau răsplata unei alegeri niciodată înfrântă de zădărnicie.

Omul care îşi recunoaşte vocaţia întru cele profesorale dovedeşte faptul că profesoralul în viaţa sa începe de acasă, debutează din pragul vârstei la care a atins deja certitudinea că această recunoaştere nu este o himeră a unui căpătâi fără de revărsare a înţelepţirii dobândite spre a fi dăruită şi care aduce cu sine clarificarea privitoare la alegerea întocmirii sale de om al învăţământului.

„Empatia” onestităţii ca edificiu declarativ printr-un act de gândire consolidat pe un discernământ fidel introspecţiei, ca exemplu moral[7] îl însoţeşte pe omul vocaţiei către învăţământ pretutindeni prin ţinutul unde acesta edifică stări de spirit şi dăruieşte conştiinţelor acele repere în timp şi spaţiu care ocrotesc şi împlinesc cunoştinţele acumulate.

Demnitatea îşi lasă amprenta asupra cunoştinţei faptului că acest om al vocaţiei edifică o paradigmă a rostului profesoratului, de aceea pentru omul care alege să fie profesor prin faptul că respectă certitudinea „vocaţională” în alegerea drumului său acesta aduce dovada demnităţii.

Într-un gând omul vocaţiei către învăţământ este cu certitudine aflat sub pavăza celor două bucuroase stări de întâlnire din omul învăţăturii onestitatea prin atitudini morale[8] şi demnitatea prin atitudini ferme deloc spontane care nu îl lasă căderii în ispita de a se lăsa desprins de modestia[9] care este paza împlinirii de eul prin vocaţie a alegerii către care şi-a măsurat paşii spre interesul celuilalt.  

Profesorul ar fi necesar să fie cel dintâi om al nădejdii împlinitoare a ţelului care împreună cu învăţăceii străbate căile învăţării şi învăţăturii, cel care să le propună spre învăţare măsura celor care transformă viaţa şi prin interiorizarea învăţăturilor le oferă posibilitatea unei alegeri autentice de trăire în societal.

Valorile conforme cu exigenţele societalului pe care le transmite profesorul sunt cele care îl legitimează în activitatea pe care o desfăşoară în sensul urmărit pentru o cât mai apropiată adaptare la societal a învăţăceilor ce trec prin înfăţişarea educaţională la un moment dat.

Putem afirma faptul că prin coincidenţa scopului educaţional profesorul şi societalul „îşi dau mâna” spre a marca un parteneriat prin care ambele părţi aduc aportul valoric „intercesiv” raportat la realitatea dată.

 Tot profesorul este acela care destăinuieşte cu modestie învăţăceilor crâmpeie din experienţa studiului său, cu rigoarea specifică omului deprins către o dreaptă socoteală întru cele de transmis către învăţare, prin urmare cele însuşite îşi au puterea cea ziditoare în minte la momentul prezent şi tăria doveditoare în confirmarea prin existenţa reală a unui dialog interior.

Atitudinile omului profesoral trebuie să fie confirmate de viaţa personală a acestuia; poate fi un semn de armonie interioară faptul că acesta stabileşte pârghii paradigmatice între viaţa sa personală şi modelul profesoral demn de urmat, iar prin acestea urmăreşte de altfel să-şi confirme dedicarea totală faţă de învăţământ a timpului său, chiar prin aspectele de etică personală.

Iată cum putem vorbi nu de idealul profesoral – aproape de neatins în aceste vremi de pustiu şi evitarea căilor către cele ale sufleteştilor drepte împliniri – ci de profesorul ca om al învăţăturii, de omul ca un profesor al lui însuşi prin dedicarea către învăţământ, aflând prin această abordare argumentul vieţii în familie, vieţii în societate, al trăirii în spaţiul dreptei rânduieli a întocmirilor sufleteşti şi nu în ultimul rând al modului de exprimare „eliberată” în cadrul învăţământului, ne oferă posibilitatea unei pledoarii purtătoare de certitudini care aduc vocaţiei rostul valoric al privilegiului unei „etici” aparte, cea a profesorului ca om al învăţăturii care descoperă educaţionalul celuilalt ori privilegiază manifestarea pedagogicului şi înţelepţirii care este ziditoare.

Bibliografie:

1.      Chiş, Vasile; Monica Diaconu, Didactica universitară. Aplicaţii în domeniul disciplinelor socio-umane, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2006.

2.      Cooper, David A., Dumnezeu este un verb, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2001.

3.      Eco, Umberto, Cinci scrieri morale, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005.

4.      Heschel, Abraham Joshua, Omul nu e singur –o filosofie a iudaismului, Ed. Hasefer, Bucureşti 2001.

5.      Kant, Immanuel, Ideea critică şi perspectivele filosofiei moderne – Kant prin el însuşi, Ed. Paideia, Bucureşti.

6.      Wald, Henri, Confesiuni, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1998.

---

[1] “Astfel, exprimat în termenii cei mai generali, calea învăţăturii este procesul de perfecţionare a conştiinţei noastre prin dedicarea zilnică de timp pentru studiul materialelor înălţătoare”. David A. Cooper în capitolul „Calea Învăţăturii”, Dumnezeu este un verb, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2001, p. 258.

[2] “Luminarea este ieşirea omului dintr-o stare de minorat, de care se face vinovat el însuşi. Minoratul este neputinţa de a te servi de inteligenţa proprie fără a fi condus de un altul. Acest minorat constituie o vină ca atare, atunci când cauza lui nu se află într-o lipsă a inteligenţei, ci în lipsa hotărârii şi a curajului de a se servi de ea fără a se lăsa condus de un altul. Sapere aude! Îndrăzneşte să te serveşti de propria ta inteligenţă! Iată deviza luminării.” Immanuel Kant, Ideea critică şi perspectivele filosofiei moderne – Kant prin el însuşi, Ed. Paideia, Bucureşti, 2000, p. 29.

[3] “Putem să ne îndoim de orice, dar nu şi de uimirea care ne străfulgeră. Când ne îndoim, ne punem întrebări; când ne mirăm, nici nu mai ştim cum să formulăm o întrebare. Îndoielile pot fi spulberate, uimirea radicală nu poate fi înlăturată. Nu există nici un răspuns pe lume la mirarea radicală a omului. Sub oceanul teoriilor şi explicaţiilor noastre ştiinţifice se cască abisul originar al uimirii radicale. Uimirea radicală are o bătaie mai largă decât oricare act al omului. Dacă actul percepţiei ori al cunoaşterii are ca obiect un anumit fragment de realitate, uimirea radicală îmbrăţişează realitatea în ansamblul ei; ea se referă la toată realitatea; nu doar la ceea ce vedem, ci şi la actul vederii în sine ca şi la sinele nostru care vede şi este uimit de propria lui capacitate de a vedea.” Abraham Joshua Heschel, Omul nu e singur –o filosofie a iudaismului, Ed. Hasefer, Bucureşti 2001, pp.24 -25.

[4] “Dimensiunea etică începe odată cu intrarea în scenă a celuilalt. Orice lege, fie ea şi morală sau juridică, reglementează întotdeauna relaţiile interpersonale, inclusiv pe cele faţă de Celălalt care o impune”. Umberto Eco, Cinci scrieri morale, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 84.

[5] Monica Diaconu, “Metoda dialogului în studiul filosofiei”, în Vasile Chiş, Monica Diaconu, Didactica universitară. Aplicaţii în domeniul disciplinelor socio-umane, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2006, p. 139.

[6] Ibidem, p. 140.

[7] „HW: Am discutat cu cineva despre sinceritate. Am spus că sinceritatea nu este spontană, ci dobândită. Ca un om să fie sincer asta presupune un efort moral. Sinceritatea înseamnă să spui ceea ce gândeşti, dar ceea ce spui spontan nu e totdeauna ceea ce gândeşti. Spontan noi vorbim o limbă care nu-i a noastră, pe care noi nu am folosit-o pentru a ne transforma experienţa în idee. Spontan dai glas unei limbi care circulă prin tine, o limbă care se vorbeşte prin tine. Sinceritatea înseamnă a folosi limba pentru a te cunoaşte pe tine însuţi, ea presupune un efort de transformare a experienţei în expresie, a trăirii tale în idee. Este interesant că cele 10 porunci tocmai împotriva spontaneităţii sunt îndreptate. Spontan este să minţi, spontan este să furi, spontan este să râvneşti la nevasta aproapelui etc. Cele 10 porunci cer un efort moral îndreptat împotriva unei astfel de spontaneităţi, care să ducă la înţelegerea capabilă să civilizeze relaţiile umane. Deci sinceritatea nu este un proces spontan, ci un rezultat moralmente lucrat”. Henri Wald, Confesiuni, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1998, p. 113.

[8] „HW: Oricât de ciudat ţi s-ar părea este acelaşi lucru, căci în mod spontan celălalt mi-e duşman. Pentru ca celălalt să fie o fiinţă în care să am încredere, să fie o fiinţă pe care s-o respect, această relaţie este şi ea rezultatul unui efort moral. Efortul sincerităţii şi efortul transformării celuilalt în prieten sunt procese corelate. Trecerea de la suspectarea celuilalt la iubirea celuilalt. Ambele sunt rezultatul unui efort moral. Nu sunt spontane, nu sunt ale naturii, ci ale culturii” Henri Wald, în ibidem, p. 114.

[9] „HW: Modestia este determinată de o corectă conştiinţă de sine.” Henri Wald, în ibidem, p. 116.