Un fapt al regăsirilor

Eram într-o vreme a vieții mele la Mănăstirea Colț, undeva aproape de Hațeg în Județul Hunedoara. Loc minunat așezat la o cale către munții Retezat.  

Stând la Sfânta Liturghie și dând ascultare către înțelegere și hrănire sufletească nu am privit la nimic și nimeni în jurul meu. Este locul în care pentru mine la Sfânta Liturghie toate grijile lumești sunt date uitării, rămâne înaintea mea doar rugăciunea și bucuria inimii.  

La ieșirea din Biserică am fost cules dintre enoriași de un părinte în vârstă, mic de statură și cu privire de copil. Țin minte că m-a sărutat în chipul Sfintei Cruci și m-a întrebat dacă mă simt mai bine.

Mi-a rămas în minte gestul și mă urmărește din an în an, în cele mai grele clipe, printre spinii vremurilor, acest fapt al regăsirilor. Și de câte ori năvala zomotului împătimirilor dar și avalanșa furiei revoltelor mă izbesc, în inima mea se ivește imaginea aceasta.

Se spune că dorul de acasă și dorința după hrana iubirii din mijlocul familiei sunt cele mai greu de suportat.

Iubirea pentru familia tradițională și din cadrul familiei tradiționale dar și dragostea de Hristos prin Sfânta Liturgie este ceea ce mai ține în rânduială lumea asta.

Într-un fel așa este în cele ce privesc familia așa cum a fost rânduită de Dumnezeu însă există în inimă un dor după cele care duhovnicește te împlinesc nu ca om ci în alt rost, pentru ințelepțire și dragoste și-ți dăruiesc acele lacrimi pe care ochii le așează obrajilor fără înțeles omenesc, lacrimi al căror izvor este inima, care își caută și regăsește rugăciunea.

Acele gesturi să le prețuim, cele pe care la prima vedere nu le înțelegem ca oameni în dimensiunea lor la momentul când vin în viață, dar care rămân ca stăvilar în cele mai grele momente ale vârstelor și te ajută să ridici privirea către Icoană să te ștergi de noroi să mulțumești Lui Hristos și să mergi mai departe.

Ani mulți au trecut de atunci.

Și dacă atunci s-a petrecut însemană că și acum mi-e dor. Și dacă de atunci totul a rămas înseamnă că dorința mea este să revin la Mănăstire și să am bucuria de a fi din nou cules dintre oameni pentru sărutul întru Sfânta Cruce, cu toate că nu-s demn de acest dar.

“Drumul spre casă” sau despre redescoperirea bucuriei de a fi român

Primăvara este anotimpul în care lumea se înfăşoară în lumină iar omul se desfăşoară întru bucuria de a fi în mjilocul naturii care renaşte.

Se întâmplă într-o viaţă de om să mergi, din când în când, undeva într-un loc anume unde cauţi mereu normalitate sau încerci să găseşti o frântură din normalul care cândva î(ţ)i era vieţii un căpătâi.

Dacă aproape la orice pas pe care îl faci prin viaţă în jurul tău nu mai găseşti privirea omului decât rar şi ai parte doar de ochii înjectaţi cu patima puterii, înavuţirii şi vanităţii unei lumi smintită prin "dilematicii" care se vor adoraţi prin Amfiteatre, nu îţi rămâne decât nădejdea lecturii “Drumului spre casă”.

O carte “Drumul spre casă” situată dincolo de orice clişee şi un Principe Nicolae al României, de care fiecare dintre noi avem nevoie ca model de trăire şi gândire. 

Un dialog despre importanţa drumului spre casă, despre motivaţia de a se întoarce acasă şi despre temeiul respectării tainei românismului.

Pentru românii care au uitat cum este să redescoperi bucuria revenirii acasă, cartea este un îndrumar iar pentru românii care în ţară fiind au uitat ce înseamnă să trăieşti bucuria de a fi acasă este un îndreptar.

Deloc pătimaş este şi rămâne mereu drag sufletului românesc dialogul firesc ci mai repede descoperim în acest context şi o rememorare a frumuseţii din viaţa de pe meleagurile binecuvântate de Maica Domnului ale unei Românii întregite.

Frumoasa descriere a vârstelor este un permanent moment al formării omului. Principele Nicolae al României a ales să ne prilejuiască experienţa unei vieţi trăite intens.

Orice întoarcere spre casă reprezintă nevoia prezenţei în mijlocul românilor. Revederea este necesară fiindcă privirea care se dăruieşte înseamnă pecetea întâlnirii inimilor. 

Principele Nicolae al României ne-a dăruit cu acest prilej al revederii de la Cluj acel "ceva" din freamătul împlinirilor de care ne-au lipsit smintiţii şi mişeii în 24 de ani din momentul anului 1989.

După atâta amar de stat „supt vremi” iată că a sosit şi clipa în care Principele Nicolae al României este Cel iubit şi aşteptat de români, nu fiindcă trebuie, ci înainte de tot şi toate, fiindcă prin cartea “Drumul spre casă” ne dăruieşte nădejdea restaurării neamului românesc, pe care au încercat să o distrugă smintiţii şi mişeii în anul 1989.

România dovedeşte că are o paradigmă reprezentată de Principele Nicolae al României şi tot România are tăria îndrumarului dragostei necondiţionate pentru neam şi ţară prin mărturisitorii, din închisorile comuniste, numiţi de către români şi Sfinţii Închisorilor. 

Cred că simbioza celor două contexte poate însemna restaurarea neamul românesc.

Doamne, ajută! 

Am lăsat în chip de dar şi dăruire Principelui Nicolae al României, cartea "Şepcile Roşii". 

Un semn de preţuire deosebită cuvenită numai oamenilor care iubesc simbolurile naţionale şi le reprezintă cu demnitate, onoare şi onestitate. 

Mulţumesc "U"iştilor care m-au sprijit pentru acest demers. Dacă această carte nu era reeditată atunci darul nu ar fi fost posibil astăzi. 

Cartea o aflaţi la 
http://www.curteaveche.ro/drumul-spre-casa.html