Privegherea inimii

Voi încerca să nu mai putrezesc în viață fiind. Fără noimă gândul se lasă sedus de-o clipă a dulceții, pentru vremea cea dintâi a celor mai amare lacrimi, strivind ochilor lumina zilei și apăsând pleoapelor coșmarul din nopțile deprinse în tumult de nori.

Şi nu mă voi teme să-mi cunosc dar să şi înfrunt toate cele ale răului care pândesc inimii, căderea. Nici nu voi încerca să ocolesc singurătatea, atunci când cel mai fad chip al nopţii are să-mi fie întindere de oase albite şi predestinate risipei fără vreun răstimp.

Cel mai frumos om este aproapele tău însă cel mai prilejuitor îţi este departele, cel din urmele căruia peste pământul reavăn se zidesc trecerile şi dispar graniţele. Omul inimii, pentru care luciditatea este un mod de ironie tăioasă iar râsul său sarcastic îi este lumii nebunie. 

Căderi și risipiri

Și dacă ar fi să descriu mânia care pândește liniștea inimii, sub nici un chip nu pot ascunde în cuvinte, ura care țipă din măruntaiele pline de lume. Toate căderile vin din risipirile noastre, printre anotimpuri, în petrecerea lor peste capătâiul de om, ne dejucăm zilnic cadența pașilor, care se pierde în oboseala răului, căruia ne dăruim cu simbrie de arginți.   

Fuga lumii astăzi nu mai îngăduie oamenilor să se privească față către față. O fugă după căderi și o fugă după risipiri este astăzi preferată răgazului.

Să te oprești o clipă în mijlocul zgomotului și să privești în jurul tău, zâmbind, oare ar fi un sacrilegiu?

Să te așezi pe o bancă având de-a dreapta furia omului răvășit de timpul care i s-a luat iar de-a stânga ura lumii îndreptată spre clipele de liniște, pe care le-a risipit din pricina căderii după Babel. Pe dinainte stă uniformizarea, în mișcarea ei ordonată dar atât de fadă, prin lipsa întâlnirii ca bucurie. Să privești cerul. Să te bucuri de nori. Să te bucuri de cântecul păsărilor. Să asculți la ceas de seară toaca.

Am văzut rareori oameni bucuroși pe străzi oarecare și atunci totul s-a petrecut prin rememorare.

Clădite sunt astăzi pe un piedestal rigid chipul cioplit dar și imitația.

Sunt zile înjumătățite când mâna nu mai simte frăgezimea pergamentului sau zgârietura peniței, scrisul dispare sub ecoul fad al tastaturii. Și omul cade și lumea se zbate în risipiri.