Gânduri

Anul acesta

Anul acesta, poate, iarna nu mai vine, să fie adulmecată-n văzduhul moale, de fumul ridicat din măruntaiele toamnei; o toamnă anostă, ce se alege alene din frunze așternute-n cale și care se culeg gliei strămoșești, precum din ceruri senine norii, cei de cu vară rămași la orizont, uitării, urmând ca în toamnă să mai vină și să volbureze iarăși crestele alpine.

 Anul acesta, parcă, nici toamna nu a mai privit stăruitor ținutul, peste întinderi doar soarele și-a cuprins avutul; și am văzut asupra mea un cer senin și prea aproape apăsător, atât de fad privirii și poate prea indiferent în ochii omenirii; un cer senin ce adună norii toamnei, ne-a întemnițat astăzi sufletul uitat în veac dragostei; o toamnă fără de ploile din odinioară, bătând în geam, tandrețea unui vis, ivit din rug și rugă, de pe-a crinilor câmpului petale, lăsat spre a noastră neuitare în van, dintru iubirea mucenicului Valeriu; o toamnă fără vestitori căzând din ram în ram, pământului ce pare doar surparea lacrimilor cu trudă adunate, peste ani și ani de umilință, de obidă și de puțină bucurie pentru al meu neam românesc. 

           

Un gand de noapte

Astăzi

Pe când în amurg am rătăcit orizontului

Către vis, privirea-mi ostenită, după răzleţul Nor 

- O, ce cutezanţă a Fiinţei înfăşurată de senin, dar necuprinsă-n sbor

Pierdut în veac, de atunci, mi-am rămas pământului;

Şi mi-am ales o clipă de soare dogorindu-mi inimii 

Dorul şi iubirea;

Nu am crezut deloc vreodată că în noapte 

Peste risipitele mereu de acum nainte şoapte 

Luna are să-mi zugrăvească, infinitul de deasupra în albastru

Şi ce mai ciudăţenie de albastru 

Luminat de o stea-n chipul îngerului, nenumit  astru

Pentru o lume fără recviem

Pentru un om fără de Sfinte Taine

Pentru o rostire fără ale dragostei veşminte

Ce a mai rămas?

Ce a mai ramas din lacrimile lor, atunci când peste pământul țării blând s-a așezat, de ieri, în mantie sângele Sfinților din Închisori, decât un strigăt întru Adevăr, astăzi, întocmai prin al singurătății cenușiu voal, așternut pe-al țării căpătâi?

Ce s-a ales de patimimile celor rămași, atunci când reveria le-a fost lăsată doar ca o rostire a bejeniei, în inimi triste încrustată?

Să nu le frângem dar aripile iarăși, martirilor ce ne străjuiesc în orice vreme lumina de dinaintea pașilor nesiguri

Prin ura frate către frate, prin hula către Sfinte Taine, prin robirea trăitorilor dar mai ales prin ale țării regiuni, din pricina răcelii/ vanității fratelui spre frate, tot mai adesea sfărâmate  

Pe când obrazului drept i-au rămas, tristețile din lume, adunate înspre căderea ochilor care frâng în aplecarea pleoapelor iubirea de aproapele

Pe atunci obrazului stâng i-au trimis cei răi otrava urâciunii din palme lacome de sânge adunată, iar brazdă și-au făcut cei fățarnici cu scuipatul vicleniei lor  

Ne grăbim, peste tot și în tot mersul, dar nu să fim față către față, ci doar să trecem unul pe lângă celălalt, într-un iureș ca într-un chin

Și bâjbâim după întunerec în declin atunci când lumina ne-a fost redusă carceral de vitregiile din partea celor răi și fățarnici, care din hulă făcură neamului nost ocara și din putreziciunea lutului al vieții ideal.    

Vis (1)

Zâmbetu-i cel dulce, dorului ce-și duce

Prin razele soarelui 

către trilul crângului, din inima grâului

Dragostea de-un pârg, cel căutat cu sârg

Prin albia râului, în susurul codrului

către naltul muntelui, din ochii voinicului;

Privirea-i de foc, inimii face loc

Căci mare bucurie este, cât de o poveste

Printre stele cunună 

către răsunetul buciumului, din alintul visului

Iubirea de-o taină, cea mai sfântă haină

Pe un căpătâi șade dalbul florilor, scăldate-n roua zorilor

către aproapele prispei, se adun otfelii

Ferice privire, minunată rostire

Zâmbetu-i cel dulce, dorului ce-și duce

Privirea-i de foc, inimii face loc

Vis (2)

Și dacă am plâns, cândva în zori

ascuns de umbra norilor cu coame fluturânde

amestecându-mi printre pleoape tremurânde,

firicele din roua dimineților târzii

nu-i fiindcă-n rostul privirii

mi-a fost răpit până și darul vieții

ci poate că din prea multă uitare

izvorul inimii mele se hrănea cu nenumiri;

Himera, distinsă lume, Himera a răpus în om

dorul și dragostea după cel dintâi gust

și cine mai știe câte-n amurg, cuvinte

i-au rămas retezate, sângerânde, fărâme de țipete, zvârcolinde   

acoperământ și răzvrătire, Zbucium și veșmântire;

Zeul Necunoscut, pământul a umplut, de peceți și morminte

mânia dragostei și-a cules ale iubirii rodnicii în somn

percuția nopții și vuietul viilor, Incantație și must

căci vinul a fot dat deja în pârgul bețiilor postume;

Un zvon despre profeții centenari, a răsărit pe ulițile orașului

și o întrebare adresată în deșert șamanului:

-          ce se mai tăiuniește astăzi în lumea celor morți?

tăcere fragilă și extaz

și un răspuns din voalul fumuriu, închipuirea vatmanului:

-          despre cei morți, nici o veste; s-au dus, și viața, cu ei cu tot

râsete frivole și răsunet de macaz

o rază din lumina, ochilor mirați, adâncită în orbita cerurilor ferecate

alerg printre ruine, pășesc peste chipuri, ce odinioară-mi zâmbeau

acum sunt doar umbre, risipite printre frunze

prin veac-n cioplitură

dintr-un străveac-n chip

de-o eternitate-n asemănare

a rămas până și moartea adâncită în Vis 

Ei se întorc astăzi

Încet prin zări ce fi-vor mereu senine și peste ale României fragede câmpii

se întorc în dăruire țării, astăzi Sfinții

Acei care din Închisori, au fost rămași triumfători apostoli, vieții

și nici o mână omenească nu-i poate opri, în drumul sfânt al tinereții;

Cu pași de prunci, se vor lăsa aduși de munți, de ape limpezi și prin văi,

însoțiți de maci și crini, precum un împărătesc alai

Ce câmpului Le-au rămas, până la a lor întoarcere, drept mângâieri ale iubirii

și un susur de harfă,  Icoană a mărturisirii,

Ce bravi flăcăi

Ce cânt de rai

Ei se întorc astăzi

Încet prin amurguri ce-s purpurii și peste ai României munți nalți

se aude în murmur de izvoare,

A lor chemare mărturisitoare, către slava cea drept măritoare

Și din gila țării se ridică Sfintele Moaște,

pentru neamul românesc ce din temnița morții renaște

Iar cugetul lor și rostirea, fi-ne-vor veșminte spre veșnicie, mântuitoare

de mărturii și luări aminte

Ei se întorc astăzi

Spre a rosti în inimi iubirea de glie către suflarea românească, istovită de păcate

de pretutindeni prin glasul lor, se plămădesc în România întregită 

Dragostea de neam și dorul după cele Sfinte Taine, ce prea au fost în veac, uitate

Ei se întorc astăzi

Să le fim glas și rostitori ai versului lor de suferință

mereu prin rugăciunea inimii, vestea le fie glăsuită

Ei se întorc astăzi

Și nu pentru o clipă de sentință, ci din a Lui Hristos voință

mereu pentru a neamului românesc mântuire, drept României dinainte rânduită. 

„Uitare”

m-am săturat să privesc întristat din prag

La ștergerea urmelor omului, ce a fost rămas lumii, Fiul, cel mai drag

m-am săturat să agonisesc placid și vag

un vis de-o viață, și-un dichis, pe-o haină veche, zadarnic peticită

Am ales să-i zic “uitare” indiferenței  

Să-i caut privirii tainic loc în tindă

printre Icoane, bezmeticind vorbele absenței

întocmai ca dorul de dragoste să-și aprindă

Inimii-mi alintul, așternut peste mirarea lumii, în veac vieții asmuțită

Zidită fie-mi iubirea-n stele

atunci când nopțile-mi-s învinse de ale gulagului lumii zăbrele

Și zorii sunt înveșmântați deliric în nori și zbucium

când alintul îmi vine din susur în amurg de bucium    

pădurea, la un pas către neant, suspinând mă întreabă:

-          Unde ai plecat de aievea, încotro pașii tăi se duc?

Iar muntele, muntele meu drag, în gând sădește

-          Uite, în dar să iei, Norul meu de adăpost, căci drumul îți călăuzește

Cu capul plecat și privirea-mi smerită

Cu gândul lumeștilor margini ferecat și rostirea cucernicită

Mă întorc îngenunchiind la Icoană și ridic brațele în rugă

Mă închin la Familia Întreită, când văul ochilor mi se alungă

Crezând, necredinței mele, Doamne, ajută-mi!

Moartea și neodihna noastră

Câte puțin, în fiecare zi, murim și noi, fără să vrem

Privind spre cer, și ne amintim, de viața noastră petrecută “in rem

și nu, să știți că nu am uitat decât arareori cum ochii

ni-s permanente nișe pentru cioclii

Iar tinerețea noastră astăzi trist se zbate

Între mrejele traficanților de «suflete moarte».

Cu căpătâiul în marginea prăpastiei,

Și gândul pus mereu în seama zavistiei

duși prin izbeliști din ceața orașului cuprins de orbire

astăzi avem Sodoma și Gomora, ca obligatorie alipire

La moartea țărânei și în veac la neodihna noastră.

Ne revoltăm adesea, uitând de a iubirii dușmanului poruncă

Însângerăm astăzi Catedrale, uitând să cinstim Sfintele Taine

frângem destine ce-și lasă lumea, pentru un colț de rai

și cu atâta ură scuipăm venin asupra trăitorilor, ce-n îngeresc alai

Viețuitori ai rugii sunt pentru neam și țară;

Strivim în urlete amare, glasul de-a dreapta, ce ne cheamă

cu dragoste să plecăm la închinare de la Arhanghelul Mihail, către Icoană;

Ne este teamă de cei rămași în efemer și hula către Hristos aruncă

Înclinăm capul înaintea Cezarilor, uitând de ale muceniciei haine

alegem festine ce spintecă omenia, pentru o veșnicie fără grai

și parcă în nebunia noastră, fugim de binecuvântarea zorilor

respingem drept măritoarea privire de lumină, rămânând în volbura furilor

Unde se aud doar răgnete și ură,

ce duc iubirea –n uitare, și dragostea o sfarmă-n hulă.    

Grădinii Maicii Domnului îi aducem numai ocară

Ne lăsăm conduși de sânge și de carne, uitând de al veșniciei chin

dorind mai mereu idolatria, celui ce piatra i-a fost a uciderii povară

ne-am făcut din chip un idol, iar din cioplitură un declin;

Vis (3)

și am visat, în preajma pașilor mei, o fiară

-          ce zgomot de lume!

și am zărit în ochii ei roșii, chip de Cezari, cioplit în peceți

frigul și întunerecul de afară

amurgul, idolatria de sine, care frânge ale omului tinereți

Îmi este mereu dor de un răstimp, acel al fugii nebune,

care ne era cândva răgazul, printre albastre priveliști

Căci suntem azi tot mai lipsiți, de infinitezimale clipe din refugii,

ce nasc peste iubiri, rostiri postume

și-un foc de rugăciune, plămădit din putreziri autumne

sfârtecăm inimi de parcă am lăsat uitării

menirea de a dărui iubire

pentru o clipă de festin în trândăvia mutilării

la mesele Cezarilor, unde ne-am luat ca simbrie

o vreme peste vrerea cea de fală, pentru ale răului efigii

printre lacrimi, ne-am rostit zadarnic dorul, căzând la margine de ceruri

și am visat alungarea, cea dintâi strivire

amestecându-ne chipul printre nori,

crezând nebunește în ale himerei eresuri, din ecouri

de amăgire, de pieire, de strălucire

și am urmat uciderea, cea de Apoi

fără încetare, ceasul țipă din noroi

chiar și atunci când suferința nu-și mai are reazăm în inima neamului

-          unde mai este omenia din voi?

Nu mă săturasem să visez ploaia și strălucirea florilor de primăvară

nici măcar atunci când am uitat să mai plâng,

Pe cărări de munte alergând, amurgul atingând în vechea moară

Ce toarce și așteaptă, răbdătoare

Plăpânde grâne din pântecu-i adulmecate, după ce chipul verii de adiere îl petrec

Am căutat până în zori roua tămăduitoare, cu sârg

Frângând pe buzele-mi arse, lacrimi neștiute din ochii răvășiți de întunerec

și am visat, în preajma pașilor mei, o fiară

-          ce zgomot de lume!

și am zărit în ochii ei roșii, chip de Cezari cioplit în peceți

frigul, întunerecul de afară

amurgul, idolatria de sine, care frânge ale omului tinereți