Anul 2014 a fost și atât (1)

Anul 2014 a fost și atât.

Încerc la final de an 2014 și început de 2015 o retrospectivă pe scurt și fără pretenții exhaustive, a imaginii mele despre Hațeg, General Berthelot, Orașul prăfuit ghimpele din inima mea, Bretea Română, Cluj – Napoca, prieteni, oameni dragi din Vatră și alte evenimente din diverse locuri unde am fost și nu în ultimul rând despre mine.

Anul 2014 a fost și atât. Orașul prăfuit sau ghimpele din inima mea. Evenimente la Cluj -Napoca și în deplasare

Anul 2014 a fost și atât. La Hațeg și în împrejurimi

Familia, care înseamnă pentru mine întruchiparea dragostei, precum spațiul Bisericii este rostul întregirii vieții noastre prin Sfintele Taine, ca în fiecare an a rămas singura bucurie din toate punctele de vedere. Am ca spațiul vital și în acest an locul inimii mele Mănăstirea Colț.

Fr”U”m”U”sețea visului împlinit a venit din partea camarazilor mei ”U”iști, cărora le mulțumesc frumos! Tot mai puținii mei dragi prieteni sunt la locul deplinei stări de grație sufletească.

Din partea voastră primesc de fiecare dată iubire, iertare pentru greșeli și prețuire mai mult decât merit.

La regrete mari am destule însă zic doar atât: că nu am ajuns mai des în mijlocul familiei la General Berthelot, Cinciș, Bretea Română, Brașov, la Mănăstirea Prislop, la Mănăstirea Petru Vodă, conferința de la Hațeg a domnului Cristian Ciobanu (evenimentul cultural voluntar al anului în opinia mea), Teatrul Național Cluj și în Munții Retezat.

Oameni și indivizi care m-au dezamăgit

Patru, poate chiar cinci oameni, de la care nu mă așteptam să-mi fie exemple de relativizare, m-au dezamăgit foarte mult. Am întrerupt colaborarea din pricina lipsei de respect față de reguli elementare și din pricina disprețului manifestat față de propunerile de colaborare, fie ca evenimente (a căror costuri nu au fost nici pe departe prea mari pentru un oraș atât de mic, așa cum a fost un eveniment organizat anul acesta), fie ca idei ori schițe de proiecte.

Am observat foarte des apetența reprezentaților conducerii din Hațeg pentru proiecte și evenimente organizate în cerc restrâns.

Niște indivizi oarecare au reușit cu o răutate ieșită din tiparele normalității să mă insulte, să mă calomnieze ori să mă amenințe în privat, fără vreo justificare, cum foarte puțini au făcut-o vreodată. Aceasta ca rezultat al rugăminții mele de a fi lăsat în liniște și a nu mai fi hărțuit pe rețele de socializare. Au atras și pe alții din păcate în jocul lor murdar. Nu sunt singurul din Hațeg care a fost în situația aceasta, săvârșită de acești indivizi și apropiații lor.

Aceștia sunt din păcate toți din Țara Hațegului și nu merită să le trec numele în registrul negativ al anului 2014, nu merită decât să uit că i-am cunoscut cândva și atât. Pentru aceștia este anul 2014 și atât! Sper ca în anul 2015 să nu mai am incidente de acest fel și nici parte de astfel de oameni sau indivizi.

Prefer să stau departe de politică

La fel ca în 2013 și în 2014 am încercat pe cât posibil să mă țin departe de mizeria, zavistia, bârfa, zgomotul, demagogia și mai ales brutalitatea disputelor politice.

Mai rar ca în alți ani pierduți, în care mă iroseam aiurea și adesea în dispute fără rost, am avut opinii față de anumite contexte pe care le-am considerat cu adevărat importante.

M-am implicat în proiecte culturale, indirect și discret, tocmai pentru că am înțeles că este bine să faci ceva pentru oraș fără a te remarca tu în primul rând.

De ce am ocolit orașul Hațeg în 2014?

În 2014 am ocolit orașul Hațeg, după ce am realizat că este aglomerat din multe puncte de vedere și mai ales pentru că duhnește în multe a nesimțire, lentoare, vanitate și ridicol.

Termenul impropriu utilizat în ”politica” locală ”omul sfințește locul” s-a dovedit falimentar și sortit pierzaniei. Evident că spre binele orașului este faptul că putem rămâne cu nădejdea într-o ieșire totală din politică a celui care l-a utilizat dar și al apropiaților lui (unii găsiți cândva incompatibili).

Am înțeles faptul că termenul de ”schimbare” nu există în politică, astfel că nici orașul Hațeg nu se remarcă diferit, ci persistă de 25 de ani numai în această stare de ”încremenire a schimbării”.

Termenul de ”lucru bine făcut” lipsește cu desăvârșire atâta vreme cât relațiile sunt bazate doar pe argumentul direct sau indirect al afinităților reciproc avantajoase, criteriul fiind mereu al interesului personal.

Ce face un lider după ce preia administrația?

Orice lider nou al unei instituții de administrație, aflată la început de drum, înainte de a desfășura activități în interesul orașului, dacă nu evaluezi imparțial, în primul rând capacitatea de muncă și profesionalismul personalului, pe criteriul corectitudinii profesionale, concreteții dovezilor în privința fidelității față de interesul orășenesc și coerenței activităților de rezultat în raport de specificul pregătirii și nu iei măsuri în privința incompetenței constatate ca urmare a verificărilor, atunci nu poți discuta nici de ”schimbare” și nici de ”lucrul bine făcut”.

Regula degradantă ”nu ai pe cineva undeva”

Este trist faptul că se păstrează acea regulă degradantă a lui ”nu ai pe cineva undeva” în ceea ce privește locurile de muncă în firmele de stat. Această meteahnă este prezentă cronic la nivelul întregii țări în sectorul de stat, unde foarte rar se admit oameni fără a se ține cont de această regulă. A nu se confunda cu recomandarea pe criteriul profesionalismului, așa cum confundau unii pe vremuri instituția de ”lobby” cu șpaga.

Spațiul valorii, muncii tradiționale și păstrătoare de specific local, instituțiilor de cultură și civilizație în orașul Hațeg a fost de vreo 25 de ani treptat luat cu asalt, pe scurt spus, de adepții unei ”simbioze a promiscuității” numite ”păine și circ”. La fel ca la nivelul întregii țări asistăm la ”manelizarea” societății din Hațeg.

De ce prefer să fiu în trecere?

Prefer să fiu în trecere printr-un oraș în care un parc este ras cu buldozerele de pe suprafața, unde altă dată era vechiul Cinema, într-o clădire minunată la rândul ei distrusă, din centrul orașului Hațeg, pentru a lăsa loc mercantilismului sufocant atât ca trafic cât mai ales ca aglomerare de oameni, din care Zimbrul din alt parc este luat, vopsit aiurea și dus undeva la intrare în oraș, așezat într-un loc de cotitură, fără a putea fi altceva decât un reper fugar și fără vreun rost.

Un oraș cu mari probleme de șomaj, căriua i se distruge în timp Fabrica de Bere, Fabrica de Conserve și alte domenii, dar care are unele firme de construcții, interesante și cointeresate, mereu pe profit și oameni cu vile și mașini scumpe, care denotă opulență, un oraș care nu mai are Librărie, pentru că interesul este ca în locul acesteia să funcțoneze un bar, un oraș în care ”Cinematograful Dacia”dispare iar aparatul de proiecție pentru filme care făcea cândva ca ”Uzina de vise” să funcționeze, a sfârșit probabil la fier vechi (o altă afacere profitabilă pe timp de criză, când altele ruginesc), un oraș în care locurile de muncă sunt o raritate iar șomajul este o invitație la a pleca din România.

Prefer să fiu în trecere printr-un oraș în care deși există producție de îmbrăcăminte tradițională, autoritățile publice ori private nu realizează, decât rareori, o implicare în vederea colaborării pentru expunerea și vânzarea acestora, în care nu există un spațiu public prin care să promoveze ”Țara Hațegului” ca reper turistic (Sinagoga ar fi putut fi un astfel de spațiu, dar totul s-a limitat, ca acțiune, doar pentru repararea acoperișului) prin proiecte și a fi un laborator de analiză și punere în practică a ideilor sub forma de proiecte.  

Excepție fac Hotel Ferdinand, Adaconi – unde am avut bucuria să găsesc și cartea Principelui Nicolae al României ”Drumul spre casă”- și Outlet Hațeg. În aceste locuri puteți să găsiți elemente ale portului produse de Coop Hațegana.

Doar reprezentanții Geoparcului Dinozaurilor din Țara Hațegului prin diversitatea abordărilor și seriozitatea implicării în proiecte au reușit să compenseze lipsa de reacție din partea autorităților și a multor hațegani, realizând prin acțiuni de voluntariat ceea ce nu s-a realizat în 25 de ani de administrație. Principiul lor: voluntariatul! Cine afirmă că orașul Hațeg nu are oameni care pot activa profesionist să privească atent către tinerii voluntari. 

http://www.hateggeoparc.ro/

Trei întrebări legitime

De ce orașul Hațeg vreme de 25 de ani nu și-a păstrat reperele socio-economico-culturale de stat sau de ce nu au fost deloc susținute sau restaurate, prin inițiativele private aceste domenii cândva profitabile?

De ce în orașul Hațeg vreme de 25 de ani administrația nu realizează locuri de muncă sau susține ori atrage proiecte, pentru a valorifica pontențialul profesional și intelectual al tinerilor, care pleacă în marile centre universitare, dacă aceștia vor să revină în oraș și să contribuie la dezvoltarea durabilă a acestuia?

De ce într-un oraș care a atins un nivel de subzistență economică și șomaj alarmant, există atâta opulență și discrepanță între păturile societale sau de ce nu este încurajată dezvoltarea unei ”clase de mijloc”?

Tragicul din cadrul ”societății civile”

Am observat cum tragicul își face loc în ”societatea civilă” din Hațeg prin faptul că unii confundă ”justiția” cu ”judecata” lamentabilă și fără valoare, atâta vreme cât aceasta este lipsită de respect pentru prezumția de nevinovăție, ”libertatea de exprimare” cu insulta, calomnia ori amenințarea și ”pamfletul” cu vorbăria care nu își are rostul nici măcar la o întrunire de comuniști.

A se ține cont că în mediul de seceră și ciocan, pamfletul este imposibil de realizat, acesta este înlocuit cu aruncarea noroiului în adversarul politic.

Atâta vreme cât ”lupta politică” se desfășoară sub povara celor sus caracterizate aceasta își merită ghilimelele.

Cel mai frumos gând; sunt subiectiv și nu-mi pare rău

Un moment special în acest an a fost atunci când am descoperit că ”Hațegana” există. Mă refer la Coop Hațegana, unde am avut un minunat prilej de redescoperire al tradițiilor românești din ”Țara Hațegului”. Felicitări celor care duc mai departe valorile reale ale Țării Hațegului fără nici un sprijin din partea aturotiăților vreme de 25 de ani.

O afacere de succes, care poate fi trecută la argument este Rolux. De ce fac această afirmație? Pentru că implicarea în această afacere este o stare de spirit aparte. Dacă nu mă credeți căutați pagina de facebook și veți vedea că am dreptate. Dacă nici astfel nu vă convingeți, vă îndrum să-i cunoașteți pe oamenii care au realizat și adus în Hațeg această afacere.

Alt moment important este existența unei moderne săli de fitness, unde am avut bucuria de a merge și a mă bucura de sport. Trist este că unii oameni care vin la sală nu au reușit să depășească ”jocurile juneții” și dacă nu ești atent, te mai trezești cu adidașii prin locuri unde nici măcar nu aveai idee că i-ai fi putut așeza. În fine, aspectul ține de educație și de cei șapte ani de acasă dar și de comportamentul într-un loc în care scopul este sportul.

Felicitări pentru cei care au oferit, vremelnic din păcate, garanția ideii de continuitate, prin succes celor care au performat cu echipa de fotbal ”Retezatul Hațeg”. Nu știu în istoria fotbalului din Hațeg să se fi realizat un astfel de succes. Păcat că nu s-a oferit continutate tradiției fotbalistice din oraș. Oricum fotbalul din Hațeg se bazează pe tradiția reprezentată de ”Retezatul Hațeg.” A încerca să distrugi această tradiție și acest nume echivelează cu a nega una din valorile orașului sau a refuza tradiția.

Dacă tot am ajuns la contextul reprezentat de sport îmi pare rău că nu am putut asista decât o singură dată la un antrenament al sportivilor care practică handbal, la karate, volei, baschet, tenis sau judo (îmi amintesc cu drag și recunoștință de Sandu Frențoni, cel care mi-a îndrumat calea spre sport la Hațeg în anii tinereții) etc nu am fost deloc prezent. Este lăudabil că oameni inimoși compensează prin sportul de performanță, carențele din alte domenii. Poate că autoritățile se vor îndrepta mult mai mult către acești oameni vrednici și se vor gândi de asemenea la faptul că o Librărie este vitală pentru oraș. Exercițiul prin lectură este la fel de important ca sportul de performanță.

Un experiment interesant dar ignorat de către cei din Hațeg este MTB Hațeg. Vă las să căutați grupul pe facebook și astfel să descoperiți ce oameni minunați sunt în acest grup și ce fac ei din drag de sport și de Hațeg.

La capitotul oameni frumoși din Hațeg aș trece pe cei despre care am scris deja: Cetățenii de onoare ai Țării Hațegului. Citiți și încercați să înțelegeți de ce orașul Hațeg a fost ocolit de progres, prosperitate și potențial, aceasta până să apară acești oameni. Atâta vreme cât orbirea persistă, voluntariatul va fi privit la Hațeg ca o ciudățenie și va fi tratat cu lipsa de implicare. 
Ei sunt oamenii după care trebuie să se orienteze hațeganii, atunci când vor să facă ceva pentru orașul lor. Ei reprezintă viitorul acestui oraș și trebuie susținuți, încurajați și promovați în toate activitățile publice sau private din orașul Hațeg. 

http://stefanmihaimartinescu.blogspot.ro/2014/09/cetatenii-de-onoare-ai-tarii-hategului.html

Vă mai ofer un nume: Mihai Bursesc

Un link: http://www.tara.hategului.ro/

Sunt sigur că mai sunt și alte exemple, fiecare este dator să le expună și să contribuie la promovarea lor. 

Urmează

Anul 2014 a fost și atât. La Cluj -Napoca și în deplasare

Unitatea de după alegeri

Este vremea unității însă nu cea care vine din partea unor ”piloți orbi”. Discutăm despre o altfel de unitate decât cea pe care o clamează cu emfază, pentru a-și legitima eterna rocadă, dar fără prea multă empatie cu neamul românesc politicienii de ieri, de astăzi și din păcate de mâine.

Avem nevoie de o unitate care să izvorască dintre noi, din mijolcul nostru și înspre care să se îndrepte toți românii cu drag de neam și țară însă cu o rânduială reală în viața lor creștinească. Nu poți să realizezi unitatea națională fără a avea o astfel de viață, care să te îndrume spre a înțelege mesajul unor români, pentru care țara și neamul românesc sunt mai presus de orice alte meschine interese.

Vrednicia trebuie să existe de ambele părți fiindcă nu ai cum să te arăți vrednic de neam și țară atâta vreme cât aduci injurii, jigniri, amenințări, faci zavistie, faci viclenie și sminteală, instigi la ură față de aproapele tău. Vrednicia este o iluzie mai ales dacă ajungi să îți disprețuiești țara, credința strămoșească și neamul. Cine crede că prin această metodă diversă deja enumerată este vrednic de laudă dacă o aplică dușmanului, adversarului politic sau de idei, atunci cel în cauză este căzut în mare înșelare. Un astfel de individ nu este cu nimic mai prejos decât cel pe care -chiar vinovat fiind- îl supune unui astfel de tratament.

În cazul acesta nu îi excluzi nici pe unii dar nici pe alții dar încerci măcar să păstrezi un mod civilizat de dialog sau de relație. Dacă totuși nu se poate nici pe această cale este clar că o atitudine fermă și demnă de distanță este necesară dar fără a-l jigni.  

Dacă politicienii vremelnic și doar spre a-și face rocada ne solicită din când în când să ”fim uniți” împotriva răului mai mic sau după caz mai mare, ei o fac doar de dragul unor privilegii, care le demască patima după putere, de avuție și de dominație.

Este o ”unitate” numai pentru ei săvârșită pe dezbinarea noastră, astfel democrația ajunge să fie demonocrație, pentru că nu aduce altceva decât dispreț, ignoranță și ură a noastră unii față de ceilalți.

Și ce ”ne unește” dacă nu ura față de cel care nu este în afinitatea electivă?

Și ce ”ne unește” dacă nu răul mai mare sau răul mai mic, pe care îl impun vremelnicii practicanți ai rocadei la putere?

Refuz să cred că suntem incapabili de bine, de a solicita să alegem între ”un bine mai mic ori un bine mai mare”. Nu cred că din mijlocul nostru nu se pot arăta români care să ne poată oferi un răspuns pozitiv, demn și fără echivoc la solicitarea noastră.

Prea multă risipire există în cadrul societății civile creștine prin faptul că vocea ei este doar sporadică și numai când atacurile împotriva creștinilor sunt la limita suportabilității se arată ca mai apoi să își recapete locul în tăcere sau șoaptă.

Prea multă risipă de idei prin disputele între liderii de opinie din societatea civilă creștină atunci când trebuie să voteze sau nu un politician. Prea multă discreție din partea societății civile creștine atunci când există un context dat își poate exprima opinia și astfel apare prmisivitatea pentru tot felul de indivizi cameleonici în toate, dar mai ales vicleni și smintitori prin dublu limbaj ori încuibarea unui politic corect.

Nu este nevoie de schimbare ci de redescoperirea reperelor. Iată că ”românii absoluți” care cândva au dus lupta cea bună până la mucenicie se întorc către noi și așteaptă să le urmăm exemplul. Este nevoie de multă renunțare și empatie dar în același timp și de regăsirea acelui dialog care mereu la grele vremuri a ajutat neamul românesc să nu piară ci să se arate biruitor înaintea celor mai perfide chipuri ale rătăcirii.  

Cât despre vot iacă acum vom vota și de data asta pentru că și anul acesta din cauză că dintre noi nu s-a ridicat încă nimeni care cheme țara spre bine și să urmeze sfatul părintelui Iustin Pârvu la unitate. 

După ce vom vota este bine să se adune cei mai de seamă reprezentanți ai societății civile creștine și care se simt în stare să cheme neamul românesc la unitate.

Cred că a sosit vremea ca după 25 de ani de risipire și risipă să se pună un bun început. Așa că fiecare să își vadă de alegerea lui și să gândească apoi serios la ce vom face în unitate pentru neam și țară după alegerile acestea.  

Intelectualii societății civile creștine trebuie să înțeleagă faptul că au o mare responsabilitate atât față de înaintașii lor cât și față de poporul credincios și să cheme la unitate toți românii pentru bine și doar astfel vom scăpa de vremea celor două rele.  

Cred că dacă din mijlocul nostru se ridică români care nu au avut nici o legătură directă, indirectă, explicită sau implicită cu actuala clasă politică vom putea să nădăjduim la regăsirea inimii acestui neam românesc mereu greu încercat de vremi ostile.

Peluza – ultimul batalion, pentru eliberarea de comunism

De ce merg în peluză? De ce ultimul batalion? De ce pentru eliberarea de comunism?

Merg în peluză să cânt alături de camarazii mei pentru simbolul ”U”. Este o luptă dreaptă sau un strigăt de luptă îndreptat împotriva a tot răul care ne împresoară clipă de clipă. 

Este o ieșire din mijlocul unei lumi fără valori și simboluri, spre a le arăta ignoranților acesteia, necesitatea redescoperirii acelei omenii din ființa națională care ne unește. Împreună suntem un batalion, ultima apărare împotriva minciunii, imposturii și fărădelegii. 

O ”U”nitate care devine din anul 1919 și rămâne-va, trăsătura definitorie a eliberării de comunism în orice ”cameleonism” ar fi acesta încuibat țării. Un batalion care, indiferent de context, merge spre marea biruință românească asupra răului aruncat ca o plagă în inima neamului românesc de către adepții ”holocaustului roșu”.

Cei din afară sau spectatorii de ocazie nu pot să înțeleagă min”U”nea, cei de la catedră, care nu cunosc ”starea de excepție”, nu pot să își asume adevăr”U”l, cei din societatea civilă nu pot să rostească și să descrie glasul neam”U”lui românesc, cei îmbuibați de privilegii nu au cum să privească pentru că orbirea lor este cronică, cei politic corect și activiștii efemeridelor nu vor încerca măcar să ridice capul spre simbolul ”U” fiindcă lanțul dominației, lanțul patimei de putere și lanțul de demagogie le-a închis inima și nu mai reușesc să vadă adevărul.

La un moment dat părintele Iustin Pârvu mărturisea dinspre rezistența din temnițele ”holocaustului roșu”, despre torționarii că erau nedumeriți de tăria inimii și forța minții Sfinților din Închisori.

Reperul pentru neam și țară, educația pentru unica jertfă, aceea în a da ”totul pentru o idee” și credința de nestrămutat într-o Românie drept măritoare, întregită și numai a românilor. Acestea trei ne fac să fim biruitori iar deasupra acestora este iubirea pentru neamul românesc, pentru că ”U” este parte din glasul patrioților care ridică țara și care face inimile să tresalte în asalt.

Dacă societatea civilă tace, dacă de la catedre nici măcar nu se mai șoptește, dacă de la ”înalțimile” rectoratului ori decanatelor nu mai există – ”datoria vieții noastre” – pentru ”U” ca ”simbol al unor inimi românești”, atunci consider că Peluza ”Șepcile Roșii” este ultimul batalion rămas pentru eliberarea de comunism.

Iată un mesaj decisiv și mereu valabil, din partea peluzei, pentru o țară obligată la alegerea răului în cele mai perfide forme ale sale de către niște indivizi care se legitimează pe corupție, fals patriotism, minciună:

”02.11.2014 NOI VREM O ROMÂNIE MARE, LIBERĂ ȘI CURATĂ DIN MÂNA POLITICIENILOR FALȘI PATRIOȚI, SCĂPATĂ!”

Suporterii descriu ceea ce nu au curajul să afirme cei din societatea civilă! Peluza este singura zonă eliberată de comunism și de cele două rele mereu puse obligatoriu înaintea neamului românesc să le aleagă!

Un alt mesaj pilduitor vine tot din partea peluzei dar de data aceasta pentru niște ignoranți care visează la dictate fără minte date și în aceeași măsură pentru cei care nu vor să își amintească de jertfa eroilor neamului românesc 

(cei care astăzi tac din interes personal, cei care mâine abia dacă mai șoptesc și astfel marchează, spre rușinea lor, inexistența ”datoriei vieții noastre”):

”25.10.1944 PE VECI SE ȘTIE CĂ V-AM LĂSAT O BALTĂ ÎNTR-O CÂMPIE!”

În Peluză, toba bate și anunță, vocile ”U”ltras sunt ”U”nite și așa va fi mereu, fără osteneală simbolul ”U” merge mai departe prin min”U”nea care netezește biruința.

Dacă societatea civilă și intelectualii de la catedră nu au curajul să afirme adevărul, iată că suporterii de la ”U” Cluj dovedesc că vrednicia există!

Din respect pentru Unica Peluză din Cluj Napoca, orașul apărat de Avram Iancu și străjuit de Lucian Blaga și Mihai Eminescu, are datoria vieții lui: să fie prezent la stadionul Dr. Mircea Luca!

O seară min”U”nată

Sub patronajul Alteței Sale Regale, Principele Nicolae al României, Clujul a fost gazdă pentru artiștii lirici, care au cântat îndemnând la sprijinirea proiectului ”Cărțile copilăriei în fiecare casă.”  

Acest demers aparține ”Asociației Curtea Veche” și se adresează României cu un scop bine determinat, acela de a aduce ”cărțile copilăriei” în toate casele din România dar și de a îndruma către citit și a stârni interesul copiilor pentru cărți. Este vorba despre cărți pentru copiii care nu le pot achiziționa din motive de natură economico-socială. 

Pentru informații suplimentare despre acest fr”U”mos proiect puteți accesa acest link:

http://www.curteaveche.ro/cartilecopilariei/

Au urcat pe scenă și ne-au dăruit o seară min”U”nată artiștii lirici: soprana Alexandra Coman, baritonul Ștefan Ignat, tenorul Liviu Indricău, împreună cu Orchestra Operei Naționale Române din Cluj –Napoca, sub bagheta dirijorului Marius Hristescu.

Contributori pentru darul ”U”iștilor către Alteța Sa Reagală, Principele Nicolae al României au fost cei animați din dragoste pentru ”U”, din respect față de tradiția Regală în România și mai ales pentru ”cărțile copilăriei în fiecare casă”:

Mișan Călin, Romulus Lazăr, Rusu Mircea Lucian, Bogdan Blaga, Pilu Bănoi, Cătălin Andrei, Folea Mihai, Octavian Tulbu, Martinescu Ștefan.  

Ne vom aminti mere”U” cu drag de acest eveniment și de seara min”U”nată din 16 octombrie 2014!  

O evocare și ... atât!

Am urmărit din când în când emisiunile domnului Mihuleț și emisiunile doamnei Hihn și am făcut o constatare, ca evocare.

Nu contează postul TV unde se desfășoară emisiunile (faptul că un post TV are jurnaliști de calitate îi oferă valoare în media și nu invers), ci calitatea jurnaliștilor, care transformă „crasele banalități” de limbaj și exprimare din partea politicienilor, într-un mesaj, care să fie receptat și filtrat în gândirea alegătorilor. 

Gândeam și eu ca orice om din mulţime la faptul că politicienii au șansă să se remarce, însă doar când stau față către față cu jurnaliștii care își respectă profesia în cadrul emisiunilor. Orice realizator de emisiune care se respectă sau își respectă „privitorii” nu se face preș în funcţie de culoarea politică a invitatului și nu face emisiuni pentru triumful „craselor banalități” de limbaj și exprimare din partea politicienilor.  

Am observat faptul că, dacă politicienii au o linie de plutire, aceasta nu vine de la ei, ci de la realizatorii emisiunilor, dacă aceștia din urmă sunt suficient de atenți la derapajele politicienilor și printr-un firesc al profesionalismului îi feresc de la posibila orbire și apoi îi îndrumă către bucuroasa revenire la bunul simț.

Am ales să fac o constatare şi o evocare tocmai pentru ca politicienii să priceapă că totuşi „spectatorul este angajat”, el încă există în România și, mai ades, nu este doar un receptor docil al demagogiei, după cum cred și vor ei, ci acesta urmăreşte cu atenţie dezbaterile, chiar dacă politicienii nu îl observă din cauza vălului dat de patima după putere, dominare şi înavuţire.  

Îmi mențin punctul de vedere. Jurnaliștii dau valoarea politicienilor şi nu invers, cel puţin în România; aceasta se petrece numai dacă jurnaliştii nu ajung să se identifice până la depersonalizare cu politica trustului în toate cele ale vieţii lor publice şi chiar private.

Îmi place foarte mult introducerea pe care o aşează înaintea conştiinţei românilor jurnalistul Mircea Mihuleţ.

Acest jurnalist îmi descoperă printr-o voce tăioasă, chiar dacă nuanţa cinică este rostită cu blândeţe, forţa unei gândiri eliberate de clişeul pe care îl poate da trustul, oricare ar fi el. Este reprezentantul jurnalistului antitrust. Şi tocmai nuanţa aceasta este cea care are menirea să îl scoată pe alegător din ispita de a cădea pradă pasiunilor frivole agitate de către politicieni, mai cu seamă în prag de mari „alegeri” pentru ei (doar pentru ei, fiindcă pentru România nu s-a votat după 1989 decât decorativ).

Ce urmează introducerii (care, dacă politicienii dar şi alegătorii sunt atenţi, poate să le deschidă apetitul pentru înţelepţire ambelor părţi) este aflarea pe calea adevărului, adică politicienilor ieşirea din orbire, iar electorilor justificarea argumentaţiei din afinităţile elective. Criteriul stă nu în cât de deştept este politicianul sau alegătorul, ci în apetitul lor spre înţelepţire.

Atunci când eşti înţelept, te fereşti de lichelism, hulă, injurii, ameninţări de orice fel, acuze şi demonizarea celuilalt, fie el vinovat de ceva anume sau nu. Ironia înţeleptului nu îi este spre vanitate, nici către ură, ci spre surâs şi încercarea de a-l face pe cel rău de a fi conştient de starea în care se află, având ca scop mijlocirea revenirii la „cei şapte ani de acasă”.

Să revin şi la doamna Hihn Monalise, dinspre jurnalismul căreia se pot descrie multe idei frumoase. Îmi plac editorialele jurnalistei Hihn Monalise fiindcă au ceva din atitudinea fostei mele profesoare de limba şi literature română din liceu, doamna Bursescu Elena. O exigenţă ce face din alegător un aprig analist, iar din politician un mic şi fără apărare copil de mingi, aflat într-un joc de tenis dintre doi veterani puşi pe şotii, dar foarte serioşi când vine vorba de a demasca arta sportului alb.

Cine îşi permite să piardă un astfel de jurnalist ori dă dovadă de naivitate, ori de un fel de cecitate atunci când priveşte către valori.

Am găsit mereu acele întrebări care conţin doza necesară de ironie, dar şi seriozitatea abordării subiectului, o punere în cadru deloc speculativă, dar foarte riguroasă a tematicii, ce oferă posibilitatea omului care urmăreşte editorialul sau emisiunea de a-şi releva intuiţia adevărului.

Dacă jurnalistul Mihuleţ este surâzător în rostirea nuanţelor, doamna Hihn este omul de presă ce zâmbeşte cu blazare, atât de necesară când vine vorba de a prescrie cura de bun simţ ce trebuie alocată politicianului în cadrul emisiunii sau editorialului.

Iată o scurtă evocare despre doi oameni dedicaţi unei profesii, care desăvârşesc menirea lor din spaţiul public, în virtute de valoarea pe care o deţine jurnalismul fără graniţe!

Cetăţenii de onoare ai Ţării Haţegului

Ceea ce se petrece în „Ţara Haţegului” vine să confirme existenţa unui edificiu.

Faptul de a fi cetăţean de onoare al „Ţării Haţegului” reprezintă pentru orice om o încununare a eforturilor de a face acel „ceva”.

Cetăţeanul de onoare este cel ales în virtute de valoarea sa ca om, dar mai adesea de impactul pe care îl are prin prezenţa sa în acţiunile din care se evidenţiază „Ţara Haţegului” şi sub nici o formă dintr-o aspiraţie a sa către cea mai înaltă distincţie.  

Ca atare, omul nu trebuie să fie un aspirant la această distincţie, ci un ales. Nici măcar propus, ci în primul rând recunoscut de către oamenii din „Ţara Haţegului”.

Omul care nu a beneficiat de ceva anume, nici măcar de un context favorabil, cel care nu a cerut bani pentru a realiza acel „ceva”, sub nici o formă nu s-a remarcat pentru el însuşi, ci numai pentru „Ţara Haţegului”. Omul care a gândit proiecte, cel care şi-a „eliberat” viaţa sa pentru trăirea cea în altă parte, prin faptul că a lăsat oraşe mari în urmă, spre a fi ales să descrie cu „Drag de Haţeg” o „geografie mentală” a „Ţării Haţegului”. Omul care a reuşit într-un timp chivernisit să îşi edifice în jurul său o camaraderie, prin cei care l-au ales, aleşi la rândul lor fiind, în modul aceasta reuşind să aducă un rost unei idei: voluntariatul.

   Modestie, înţelecpiune şi muncă sunt cele trei argumente pentru omul cetăţean de onoare al „Ţării Haţegului”.  Cinstea, demnitatea şi buna înţelegere constituie mijloacele prin care argumentele sale sunt puse în spiritul voluntariatului. Onestitatea, răbdarea îndelungă şi nădejdea sunt garanţia faptului că mijloacele duc la atingerea scopului, împlinirea unei idei: voluntariatul.

Peste toate aceste calităţi se remarcă simplitatea omului cetăţean de onoare al „Ţării Haţegului”, dincolo de orice notorietate, rămânerea în simplitate şi păstrarea naturaleţii în comportament venită dintr-o inimă bună, care sunt cele mai temute arme împotriva răului.

Imaginea cetăţeanului de onoare al „Ţării Haţegului” pentru haţegani a fost ieri un început timid dar minunat şi este astăzi o certitudine a împlinirii, iar mâine ne va purta în siguranţă pe o cale către vederea frumuseţilor care aduc strălucire vieţii haţegane.

O atitudine molipsitoare pentru minţile deschise şi fără vanitate este această imagine, o unitate într-o diversitate care are un scop bine stabilit: voluntariatul.

O lecţie pe care mulţi o refuză fiindcă nu aduce un profit facil, imediat şi frivol este oferită ce voluntarii care, împreună, formează imaginea cetăţeanului de onoare al „Ţării Haţegului”.  

Cea mai vie dovadă a faptului că „Ţara Haţegului” este o comoară de lumină şi bogăţie umană o constituie existenţa celor două idei prin oamenii care se implică: voluntariatul şi dăruirea, şi iată cum prin acestea se recunosc cetăţenii de onoare ai „Ţării Haţegului”, adică un edificiu, o evoluţie, un asalt!  

”U” și 1919 - „Despre datoria vieţii noastre”

”U” a fost, este şi rămâne expresia împlinirii celor mai frumoase deziderate naţionale ale ţărănimii, muncitorimii, studenţimii şi intelectualităţii române din Cluj şi din Transilvania, care în anul 1919 au pus pecetea eternă a biruinţei românisului în istoria României dar și a Transilvaniei ca pământ românesc; tocmai de aceea se și afirmă despre ”U” în imn că este ”mândria unor inimi românești”.

În acest rost nu încap nici relativsimele vremii dar nici ”politicul corect”, ci doar argumentul care pune această pecete, anume, aceea a unei înălțătoare biruințe, pe care nimeni şi nimic pământesc, nu o poate distruge, în veci, fiindcă de aceea se şi rosteşte „Noi, murim, „U”, niciodată!”

Din 1919 au trecut ani și odată cu ei multe generații de ”U”iști şi-au îndeplinit menirea, aceea de a iubi necondiţionat şi întru unitate rămânând în jurul simbolul „U”, anul 1919, cel dătător de biruinţă.

S-a scris și cartea de căpătâi ”Șepcile Roșii”, ivită dintr-o „maieutică”, precum un miracol al adevărului care dăinuie, între doi ”români absoluţi”, jurnalistul Ioan Chirilă şi Dr. Mircea Luca, unul cu influienţe naţionale basarabene, celălalt crescut în starea sufletească patriotică ardeleană. De aici şi ideea că „U„ este cea mai iubită echipă din România”.

S-au intonat din suflet de români minunate cântece din iubire unică, pornind de la dorinţa întregirii inimilor românești, de atâtea ori sfârtecate în vitrege vremi „de smintiţi şi de mişei” care luptă împotriva neamul românesc.

Şi dacă la Stadionul Dr. Mircea Luca galeria arată României, drumul spre biruinţă prin cinsitrea eminețelor studențești cu ”Slavă ție studenție” apoi în momentele de smerenie, camaraderie şi patriotism, galeria rosteşte înălţător ”Pe valea Someșului”, pentru ca la final de act răsunetul festinului să meargă către acel ”Gaudeamus Igitur” al Univerității din Cluj, acel „ceva” există fiindcă istoria lui ”U” s-a ridicat mereu deasupra tuturor spre a rămâne eternă.

Au fost şi vor mai fi probabil, prigoane îndreptate împotriva acestui  simbol ”U” al biruinței, dar și jertfe vor fi mereu, au fost destule încercări de vrăjmășie și zavistie împotriva ”U”iștilor, dezbinarea și ura fratelui către frate a fost și ea săvârșită de multe ori chiar în mijlocul ”U”iștilor.

Cu toate aceste neajunsuri, simbolul ”U” nu a îngăduit să se cumpere sufletele dar nici să se pângărească inimile care poartă şi duc mai departe din 1919 pecetea ”U”.

”U”iști cunosc faptul că prin aflarea întru acest simbol ”U” și prin pavăza anului 1919 au tăria de caracter  și puterea de a privi în ochii tiranilor şi detractorilor, fără vreo teamă și fără vreo încordare a îndoielii, spre biruință și către o temelie pentru eternitate, fiindcă locul simbolului ”U” este în inimă, iar rostul anului 1919 în istoria Transilvaniei ca pământ românesc este pentru bucuria împlinirii portretului Românei întregite.

Unitatea trebuie să vină din spiritul pe care l-a adus anul 1919 la Cluj. Nu sunt vorbe mari dar ar fi cazul să privim către rostul anului 1919 mai des și acolo să căutăm unitatea. Este vremea ca întreg Clujul, toată suflarea trasilvană, studenții veniţi din România întregită dar și cadrele didactice din Cluj să revină acolo unde în 1919 s-a inițiat ”mișcarea sportivă universitară din Cluj”!

Studenții să predea din vreme în vreme cheia lor, altor studenți nou veniți, iar cei care dintre studenți rămân la Cluj definitv să urce treptele și să se alăture clujenilor, de la care să deprindă ce reprezintă ideea ”Viața asta țin cu U” şi ce înseamnă „Totul pentru „U”, Totul pentru o idee”!

Consider esenţial ca voinţa noastră de unitate să arate faptul că fiecare dintre „U”işti este necesar să se regăsească în rostirea lui Vasile Pârvan, fiindcă de la îndeplinirea dezideratului anului 1919 s-a pus buna vestire pentru ceea ce s-a numit: 

„Datoria vieții noastre” – Lecție de deschidere a cursurilor de Istorie Antică și de istoria artelor, susținută de Vasile Pârvan la Universitatea din Cluj – cetită în ziua de 3 Noemvrie 1919, Ed. Eikon, Cluj, 2012, pp. 54 -55.

„Scopul suprem al luptei noastre e spiritualizarea vieței marelui organism social –politic, și cultural creator, care e națiunea. Mijloacele întrebuințate de noi sunt exclusiv de caracter social-cultural și pleacă din isvorul unic al idealismului național. Metoda noastră este aceea a cultivării și selecțiunii sufletelor superioare, prin punerea la probă a fiecărui individ, care ne este încredințat, cu piatra de încercare a Cultului Ideei. Cine rezistă și dă scântei e vrednic să intre în confraternitatea Universității naționale. Cine e un simplu pietroi brut e dat înapoi în grămadă, spre a servi ca pavaj de șosea pentru construirea drumului nou către sferele cele de sus. Oportunisme, tocmeli, reductibilități, nouă nu ne sunt permise. Noi suntem preoții aspri ai unei religii de purificare. Suntem profeții unui timp, cu mult prea îndepărtat pentru poftele grăbite ale hămesiților contemporani, dar nouă imediat accesibil prin largul orizont al vederii istorico-filosofice. Noi suntem condamnați să fim ireductibili, sau, să ne retragem din luptă. Căci asupra noastră apasă răspundearea întregei vieți a națiunei. Sănătatea sufletului ei ne e încredințată nouă. Iar noi suntem datori să luptăm penrru a-i păstra întru eternitate această imunitate față de decădere și moarte. Cum am putea o clipă să facem vre-o concesie Răului, când știm că puterile lui, chiar cu cea mai îndârjită luptă a noastră, tot uriașe rămân, avându-și isvorul în eterna inerție cosmică? Noi trebuie să fim oracolul, la care să alerge mulțimea în ceasurile de cumpănire a Destinului, spre a-i da lămurire asupra viitorului: căci numai noi gândim mai presus de meschinul timp și spațiu politic-social. Noi trebuie să fim spiritul critic prin care să se lumineze națiunea, când în mizeria luptei vieții și în haosul ciocnirilor pătimașe politice, ea vede răsturnată toată scara valorilor și ceea ce socotea sfânt îi este arătat de luptătorii gălăgioși și fără de conștiință ca murdar, iar ceea ce i se păruse josnic îi este înfățișat ca ideal. Noi trebuie să îi explicăm, că civilizația materială, singură, nu e nimic mai presus ca un grajd sistematic pentru vite bine hrănite sau țeselate, dar nici pe de parte nu e o orânduire în care să aibă un loc și sufletul, care în om, e idee.”

Un fapt al regăsirilor

Eram într-o vreme a vieții mele la Mănăstirea Colț, undeva aproape de Hațeg în Județul Hunedoara. Loc minunat așezat la o cale către munții Retezat.  

Stând la Sfânta Liturghie și dând ascultare către înțelegere și hrănire sufletească nu am privit la nimic și nimeni în jurul meu. Este locul în care pentru mine la Sfânta Liturghie toate grijile lumești sunt date uitării, rămâne înaintea mea doar rugăciunea și bucuria inimii.  

La ieșirea din Biserică am fost cules dintre enoriași de un părinte în vârstă, mic de statură și cu privire de copil. Țin minte că m-a sărutat în chipul Sfintei Cruci și m-a întrebat dacă mă simt mai bine.

Mi-a rămas în minte gestul și mă urmărește din an în an, în cele mai grele clipe, printre spinii vremurilor, acest fapt al regăsirilor. Și de câte ori năvala zomotului împătimirilor dar și avalanșa furiei revoltelor mă izbesc, în inima mea se ivește imaginea aceasta.

Se spune că dorul de acasă și dorința după hrana iubirii din mijlocul familiei sunt cele mai greu de suportat.

Iubirea pentru familia tradițională și din cadrul familiei tradiționale dar și dragostea de Hristos prin Sfânta Liturgie este ceea ce mai ține în rânduială lumea asta.

Într-un fel așa este în cele ce privesc familia așa cum a fost rânduită de Dumnezeu însă există în inimă un dor după cele care duhovnicește te împlinesc nu ca om ci în alt rost, pentru ințelepțire și dragoste și-ți dăruiesc acele lacrimi pe care ochii le așează obrajilor fără înțeles omenesc, lacrimi al căror izvor este inima, care își caută și regăsește rugăciunea.

Acele gesturi să le prețuim, cele pe care la prima vedere nu le înțelegem ca oameni în dimensiunea lor la momentul când vin în viață, dar care rămân ca stăvilar în cele mai grele momente ale vârstelor și te ajută să ridici privirea către Icoană să te ștergi de noroi să mulțumești Lui Hristos și să mergi mai departe.

Ani mulți au trecut de atunci.

Și dacă atunci s-a petrecut însemană că și acum mi-e dor. Și dacă de atunci totul a rămas înseamnă că dorința mea este să revin la Mănăstire și să am bucuria de a fi din nou cules dintre oameni pentru sărutul întru Sfânta Cruce, cu toate că nu-s demn de acest dar.

“Drumul spre casă” sau despre redescoperirea bucuriei de a fi român

Primăvara este anotimpul în care lumea se înfăşoară în lumină iar omul se desfăşoară întru bucuria de a fi în mjilocul naturii care renaşte.

Se întâmplă într-o viaţă de om să mergi, din când în când, undeva într-un loc anume unde cauţi mereu normalitate sau încerci să găseşti o frântură din normalul care cândva î(ţ)i era vieţii un căpătâi.

Dacă aproape la orice pas pe care îl faci prin viaţă în jurul tău nu mai găseşti privirea omului decât rar şi ai parte doar de ochii înjectaţi cu patima puterii, înavuţirii şi vanităţii unei lumi smintită prin "dilematicii" care se vor adoraţi prin Amfiteatre, nu îţi rămâne decât nădejdea lecturii “Drumului spre casă”.

O carte “Drumul spre casă” situată dincolo de orice clişee şi un Principe Nicolae al României, de care fiecare dintre noi avem nevoie ca model de trăire şi gândire. 

Un dialog despre importanţa drumului spre casă, despre motivaţia de a se întoarce acasă şi despre temeiul respectării tainei românismului.

Pentru românii care au uitat cum este să redescoperi bucuria revenirii acasă, cartea este un îndrumar iar pentru românii care în ţară fiind au uitat ce înseamnă să trăieşti bucuria de a fi acasă este un îndreptar.

Deloc pătimaş este şi rămâne mereu drag sufletului românesc dialogul firesc ci mai repede descoperim în acest context şi o rememorare a frumuseţii din viaţa de pe meleagurile binecuvântate de Maica Domnului ale unei Românii întregite.

Frumoasa descriere a vârstelor este un permanent moment al formării omului. Principele Nicolae al României a ales să ne prilejuiască experienţa unei vieţi trăite intens.

Orice întoarcere spre casă reprezintă nevoia prezenţei în mijlocul românilor. Revederea este necesară fiindcă privirea care se dăruieşte înseamnă pecetea întâlnirii inimilor. 

Principele Nicolae al României ne-a dăruit cu acest prilej al revederii de la Cluj acel "ceva" din freamătul împlinirilor de care ne-au lipsit smintiţii şi mişeii în 24 de ani din momentul anului 1989.

După atâta amar de stat „supt vremi” iată că a sosit şi clipa în care Principele Nicolae al României este Cel iubit şi aşteptat de români, nu fiindcă trebuie, ci înainte de tot şi toate, fiindcă prin cartea “Drumul spre casă” ne dăruieşte nădejdea restaurării neamului românesc, pe care au încercat să o distrugă smintiţii şi mişeii în anul 1989.

România dovedeşte că are o paradigmă reprezentată de Principele Nicolae al României şi tot România are tăria îndrumarului dragostei necondiţionate pentru neam şi ţară prin mărturisitorii, din închisorile comuniste, numiţi de către români şi Sfinţii Închisorilor. 

Cred că simbioza celor două contexte poate însemna restaurarea neamul românesc.

Doamne, ajută! 

Am lăsat în chip de dar şi dăruire Principelui Nicolae al României, cartea "Şepcile Roşii". 

Un semn de preţuire deosebită cuvenită numai oamenilor care iubesc simbolurile naţionale şi le reprezintă cu demnitate, onoare şi onestitate. 

Mulţumesc "U"iştilor care m-au sprijit pentru acest demers. Dacă această carte nu era reeditată atunci darul nu ar fi fost posibil astăzi. 

Cartea o aflaţi la 
http://www.curteaveche.ro/drumul-spre-casa.html