”Schimbarea la față” a orașului Hațeg(3)

Se simte nevoia de un Hațeg Civic – Ce poate însemna un Hațeg Civic

Am ales să descriu pe scurt câteva argumente care nu se doresc decât trecerea în revistă a rațiunilor pentru a iniția discuții în acest sens. Nu am pretenția că sunt exhaustive sau că ar cuprinde totul. Sunt doar orientative și nădădjduiesc că oferă temei pentru implicare. 

ONG Hațegul Civic este în interesul orașului, tocmai de aceea implicarea este un drept dar și o îndatorire a fiecărui hațegan care poate concret să-și aducă un aport.  

Hațegul Civic se adresează hațeganilor care doresc într-un mod voluntar - pentru început - să contribuie, prin diverse acțiuni și activități, la ridicarea economică, civică, educațională, morală, spirituală și culturală a orașului Hațeg.

Hațegul Civic înseamnă în primul rând implicarea concretă a hațeganilor în viața comunității prin propunerea și punerea în aplicare de idei realiste și realizabile având ca bază programe și proiecte, pentru a contribui la o altfel de abordare și rezolvare a nevoilor pe care comunitatea le reclamă.

Hațegul Civic nu ține cont de religie, sex, concepții culturale sau etnie ci reprezintă o diversitate de oameni care s-au remarcat cu succes în mai multe domenii de activitate și care sunt dispuși să contribuie prin experiența lor la îndeplinirea unor obiective concrete și coerent expuse.

Hațegul Civic trebuie să fie apolitic și imparțial atunci când vine vorba despre dialogul cu autoritățile. Nu sunt încurajate disputele politice și nici cele ideologice. Interesul este numai pentru dezvoltarea armonioasă, în echitate și echilibrată a orașului.

Hațegul Civic trebuie să fie o chemare pentru hațeganii care din punct de vedere profesional și personal au atins un nivel de dezvoltare care poate fi un exemplu de evoluție pentru alți hațegani aflați la început de drum.

Hațegul Civic se adresează hațeganilor din țară și străinătate care doresc să își aducă un aport la practicile concertate prin care să se înregistreze o ridicare a nivelului de trai în orașul Hațeg.

Hațegul Civic trebuie să se axeze pe diversitate de idei, pe cât mai multe specializări, pe un mod de gândire deschis și analitic, pe puterea de persuasiune, pe acțiuni legale și morale. Membrii acestui ONG trebuie să se încadreze într-un profil profesional și moral ireproșabil.

Hațegul Civic își propune să fie un laborator de proiecte și programe prin care fiecare dintre cei implicați să se regăsească și să poată desfășura activități convergente cu domeniul în care este specializat.

Hațegul Civic activează atât în spațiul online cât și în spațiul public. În fapt Hațegul Civic este un mod de expunere și realizare concretă a valorilor. Proiectele și programele propuse trebuie să fie suficient de bune spre a fi în totală corespondență cu criteriile de eligibilitate stabilite de UE.

Hațegul Civic cheamă pe acei hațegani care pot pune la dispoziția orașului programe și proiecte ce au avut succes în alte părți ale țării sau în străinătate, adaptându-le la realitățile orașului.

Hațegul Civic trebuie să ofere un exemplu de responsabilitate, legalitate, echitate în ceea ce privește relațiile între oameni, demnitate și bun simț.

Hațegul Civic trebuie să constate deficiențele și problemele cu care se confruntă locuitorii Țării Hațegului și să caute soluții pentru rezolvarea acestora.

”Schimbare la față” a orașului Hațeg (2)

cea mai importantă dezbatere publică trebuie să fie îndreptată către locurile de muncă.

Iată că a trecut o vreme de când orașul Hațeg s-a lepădat (sper eu definitiv și irevocabil) de cele destul de rele (ex. demagogia ”omului care sfințește locul” și de tradiția liderului decorativ înconjurat de ineficiența care distruge lucrativul) și ”a ales” să ”le culeagă” numai ”pe cele bune” și ”cu speranță” ”să pornească” ”pe o cale” care să fie presărată cu ”realism”, ”cumințenie”, ”dreaptă credință”, ”bun șimț” și ”onestitate”. 

Sau poate că nu s-a lepădat, de aici vine posibilitatea ghilimelelor.

Cam multe ghilimele ar spune toată lumea. Este drept că sunt multe fiindcă este loc pentru ele. Dacă nu ar fi necesare acestea nu și-ar avea rostul.

De la această vreme trecută însă nu am văzut niciodată o dezbatere publică pe anumite teme fie acestea și cele culturale. Am propus și răspândit o schiță pentru o librărie. A fost un test eșuat. Orașul Hațeg nu este pregătit pentru așa ceva. Atâta vreme cât manelele și barurile sau jocurile de noroc sugurmă orașul nu cred că se pot ridica pretenții.

Acțiunile culturale  sunt eficiente însă într-un oraș în care oamenii își permit să investească într-un act de cultură. Nu poți avea pretenția la un Cinema, la o Librărie ori la organizarea de evenimente culturale într-un oraș unde șomajul și asistații sociali sunt o problemă.  

Consider că cea mai importantă dezbatere trebuie să fie îndreptată către locurile de muncă.

Toată lumea știe că sistematic au fost falimentate Fabrica de Bere, Fabrica de Conserve, Abatorul din Hațeg precum și alte domenii care aduceau locuri de muncă. Prin acestea se ofereau perspective și certitudni hațeganilor. În 25 de ani orașul a rămas fără obiective care puteau fi rentabilizate în timp dar în nici un caz distruse.

Cine sunt vinovații acestor falimente?

Faptul că ”vinovații sunt fără vină” în aceste cazuri de falimentare este îngrijorător pentru un oraș care tinde spre ceva.

Dacă tot au fost distruse se ridică următoarea întrebare: 

• De ce nu s-au făcut proiecte pentru accesarea fondurilor europene pentru locuri de muncă?
• Dacă s-au realizat astfel de proiecte de ce nu se reflectă acest aspect în oferta de locuri de muncă?
• De ce nu s-au găsit alternative pe termen mediu și lung pentru locuri de muncă? 
• De ce nu s-au găsit programe de reconversie profesională?

De cele mai multe ori am impresia că Hațegul suferă de exil la fel ca România întreagă, prin faptul că românii au fost obligați la bejenie în condițiile în care vreme de 25 de ani s-a distrus industria și nu numai. 

Este drept și lăudabil că orașul a scăpat de datorii după cum am putut afla pe diverse căi de comunicare. Dacă au existat aceste datorii și s-a reușit acoperirea lor, cursul firesc ar fi ca cei care le-au săvârșit să și răspundă. Ideal ar fi să se recupereze datoriile de la cei care le-au lăsat, afirm ideal pentru că este greu de crezut că se poate așa ceva. 

Ca atare au rămas în țară și în Hațeg doar pensionarii și acei oameni care au ales să fie alternativ angajați de cele câteva firme rămase în oraș. De felicitat este efortul acelor hațegani care au reușit să-și dezvolte afaceri și alte idei de afaceri dar nu este suficient pentru a acoperi forța de muncă din oraș. 

Nu mă refer la cei care și-au ridicat afacerile din relațiile preferențiale cu administrațiile în timp ci la cei care au pornit de la un simplu act sau fapt de comerț fără a fi ajutați preferențial de către autorități în timp.

Nu cred că pentru economia orașului este bine ca oamenii să fie rulați într-un sistem care uniformizează, ci este nevoie de diversitate de locuri de muncă și de mai multe opțiuni când vine vorba să te specializezi pe ceva anume. Nu cred că un oraș se poate dezvolta doar pe aportul corporațiilor, comerțului, construcțiilor ori băncilor. Este nevoie de mai mult pentru oameni și mai ales în raport cu o diversitate de specializări. 

Există un risc major ca orașul să rămână fără tineri tocmai din pricina faptului că acesta nu oferă diversitate când vine vorba de locuri de muncă. Pontențial uman există, potențial natural există, potențial turistic există. Voința de a valorifica trebuie încurajată, sprijinită și protejată. Tinerilor trebuie să le oferi argumente concrete ca loc de muncă, având coerență ca profit și diversitate pentru a-și putea valorifica pregătirea, tocmai pentru a alege să revină în ”Vatra Hațegană”

”Țara Hațegului” a dovedit din plin ca are resurse umane de mare valoare, dovada fiind faptul că mulți dintre cei care merg la studii realizează foarte multe proiecte și aplică foarte multe idei cu succes în alte orașe ale țării sau în străinătate. 

De ce nu ar fi cazul să fie chemați în Hațeg pentru a-și pune în aplicare expertiza?

Și totuși tinerii hațegani din oraș visează să scape dintr-un oraș carceral în multe privințe.  

„Politicul” dominat de patima puterii și înavuțirii a profitat de faptul că țara nu a avut decât în cazul fenomenului ”Piața Universității” atitudine și a reușit să distrugă aproape tot (încă mai avem păduri și aur) sub atenta supraveghere și pândă a corporațiilor, care dacă le este permis taie pădurile și exploatează aurul ori poluează orașele țării.

Un alt factor de risc pentru oraș îl constituie un electorat pavlovizat de un context economic și social politizat. Atunci când politicul se bazează pe criteriul votului celor asistați social, celor cu slăbiciuni umane sau pe influiența celor încuibați în sfera administrației publice prin formula ”nu ai pe cineva undeva” cu certitudine putem să vorbim de vicierea legitmării celor care acced astfel la putere. A nu putea diminua din administrație prezența celor care au susținere pe alte criterii decât competența profesională este cel mai tragic pentru un oraș care vrea să se dezvolte normal.

Răbdarea este o grea încercare pentru fiecare dintre noi hațeganii și aceasta mai ales după ani în care orașul a fost doar văruit pe dinafară iar lăuntric era vitregit de liniște, dezvoltare durabilă, armonie și echilibrul valorilor.

Tot răbdarea are și o limită fiindcă dacă se depășește stadiul de îndelungă răbdare și nu se văd rezultate decât în anumite obligații îndeplinite fiindcă sunt venite dinspre UE atunci deja apar neajunsuri.

Înțelegerea este o virtute edificată dintr-o voință care manifestă îndelungă răbdare, bună chivernisire a vieții și o privire realistă a contextului dat.

Ce se alege de înțelegere dacă aceasta nu este luată în seamă de către factorii decizionali ai orașului decât în perioade electorale?

Consider că în acest caz putem să ne întrebăm în primul rând pe noi înșine și în fața conștiinței noastre dacă:

Toată această zbatere pentru o ”schimbare la față” a orașului Hațeg mai este valabilă astăzi?

Am stat prea mult sub lespedea zădărniciei, minciunii, ridicolului și exilului, spre a mai putea spera în ”schimbarea la față” a orașului Hațeg?

Ce ar fi dacă într-o bună zi am renunța la ”iubirea” de ”eul” nostru cel de toate zilele, din dragoste pentru ”schimbarea la față” a orașului Hațeg?

Din punctul meu de vedere merită această zbatere, fiindcă destul am fost sub stăpânirea celor rele, iar dacă merită înseamnă că este mai valabilă ca oricând astăzi.

Să avem dar nădejdea că ”schimbarea la față” a orașului Hațeg, dacă la nivel administrativ public sau privat este prea lentă sau pândită poate de interese personale ori de grup, se poate face prin noi toți, într-un efort comunitar.

Fiecare dintre noi trebuie să-și asume ieșirea din ”carceralul vremurilor demagogiei”, să pledeze pentru o altfel de înțelegere și abordare a realităților, să acționeze în virtutea armoniei civice și să aleagă drept cale de protest echilibrul de idei, cel care trebuie să domine dezbaterile publice.  

Și dacă autoritățile publice sau private nu pot să ofere soluții atunci acestea pot să vină dintre hațegani. Fără a intra în conflict cu aceste autorități ci prin colaborări certe și împreună realizate pentru oraș. 

Dacă nu este deschidere pentru colaborare atunci se pot edifica alternative, care să realizeze programe și proiecte având ca fundament idei realiste pentru locuri de muncă. Și fără a intra în conflict cu autoritățile chiar dacă nu vor colabora. 

În ”Schimbare la față” a orașului Hațeg (3) voi prezenta o schiță a unui Hațeg Civic. 

”Schimbare la față” a orașului Hațeg (1)

povara ”iubirii” de ”eul” și adorația unui ”sine”care strivesc dragostea față de ”Vatra Hațegană”

Inițial am vrut să fac din titlu o întrebare. Apoi din diverse discuții cu hațegani de ambe sexe, am ajuns la gândul că în adevăr unii/unele nu mai au dragoste atât de multă/ sau chiar deloc pentru ”Vatra Hațegană”.

Această atitudine fiind uneori din pricini dintre cele mai ciudate, fără legătură cu orașul Hațeg. (unii/unele sunt ”interesați”/ ”interesate” fiindcă dă bine mai mult de zonele rurale decât de orașul Hațeg, deși locuiesc/ au locuit în oraș, iar acum vremelnic studențesc sau lucrează în alte orașe ale țării)

Din păcate pentru cei mai mulți ”hațegani” ”dragostea” față de ”Vatra Hațegană” este deviată de interesul personal. A-ți proteja ca hațegan interesul personal înainte de a avea în plan ridicarea economică, morală, culturală și spirituală a orașului este cel mai înalt act de trădare față de semenii tăi. Implicarea acestora se manifestă doar dacă interesul lor personal este gâdilat de vreun profit fie acesta cât de mic. Este cel mai mare rău pe care îl fac orașului cu acțiunile lor subjugate de egoism.

Mai este o categorie de hațegani care ajung în diverse stadii de dezvoltare personală și profesională în alte orașe ale țării sau în străinătate dar nu uită de unde au plecat și revin pe frumoasele plaiuri ale Țării Hațegului.

Dacă aceștia vor să își aducă un aport din experiența lor și nu primesc nici un sprijin, atunci să-i înțelegem de ce lasă ”Vatra Hațegului” pentru un exil vremelinic ori poate pentru o viață de om în alte granițe.

În acest caz reprezentanții administrației publice sau private dau dovadă de o ignoranță fără de înțeles și de un dezinteres fără o explicație rațională în condițiile în care nu-i contactează pe acești hațegani pentru a le propune colaborări care să fie utile orașului.

Cei mai ridicoli dintre ”hațegani” sunt cei care din pricina ”iubirii” de ”eul” și adorația unui ”prin sine însuși/ însăși”, uită de unde au plecat și disprețuiesc orașul, nu-i interesează de soarta acestuia și nu își exprimă nici un punct de vedere față de situația în care acesta se află. Dacă lor le merg afacerile ori viața le este împlinită nu mai contează în ce stadiu de dezvoltare/ subdezvoltare este ”Vatra Hațegană”.

În cazul exemplelor negative putem avea multe explicații pentru acest chip cioplit al vremurilor tragice pe care le trăim.   

Poate că cel mai persistent motiv este acela al ”iubirii” de ”eul” și adorația unui ”sine”, omul prins fiind în capcanele blazării ori vanității cu care îi este împresurată viața de zi cu zi.

Să începem prin a constata faptul că într-un fel, totul este în viață așa cum susțin unii, plin de egoism: nu putem ”iubi” decât ”eul nostru”.

Acel ”eu suprem” care dacă nu-și poate edifica un context politic sângerează cel mai mult. El este cel mai versatil/ schimbător/ adeseori neserios/ frivol și plin de toate cele care sunt prea omenești, dar mai ales nervos, scandalagiu și insultător. Pe unde merge provoacă numai zavistie, ceartă și urlete. 

Atunci când urlă acesta ceilalți nu se mai aud și sunt obligați să tacă, astfel ideile sunt suprimate iar guralivia triumfă.

Pare că acesta este rudă bună cu ”viermele neodihnit” și este cel mai mare admirator al vanității cezarilor și cărturarilor ori slugă bună a fariseilor, care îl susțin datorită averilor doar pe pământ adunate. 

Unii încă îl mai ”iubesc” atât de mult încât indiferent cât de fadă îi este imaginea, facem orice spre a-l proteja de ”alteritate”, fără însă a-l proteja de el însuși.

Mai este ”eul” cel de toate zilele, cel care  pare-se contează dincolo de orice înseamnă astăzi aproapele sau după caz departele.

Această ”iubire” de ”eul” cel de toate zilele disprețuiește, ignoră sau năpăstuiește dragostea de aproapele și dragostea aproapelui.

”Iubirea” de ”eul” cel de toate zilele se pare că dospește indiferența cinică a unora care se numesc ”hațegani” față de ”Vatra Hațegană”. Hrana acestei ”iubiri” se ascunde în decadența adusă de vanitate.

Înțelegem astfel că mereu există în fiecare dintre noi un egoism care bântuie viața și subjugă felul fiecăruia de a fi după cum își dorește într-un mod abuziv față de celălalt, dar totuși din păcate totul se săvârșește după dictarea ”iubirii” de ”eul”.

Și dacă această ”iubire” de ”eul” cel de toate zilele ajunge de ne ocupă oglindirea, atunci cu siguranță că nu mai contează nici ”Vatra Hațegană” și nici orașul Hațeg, în cele ce ne sunt preocupări constante față de viață și edificii pentru dezvoltarea ori perpetuarea a ceea ce numim cultura, civismul, civilizația și tradițiile locului. Acestea sunt atrofiate la rândul lor de atitudinea egoistă. 

Și dacă interesul pentru ”iubirea” de ”eul” primează dragostei pentru oraș sau acestea ajung să subsidiarizeze interesul orășenesc pentru satisfacții personale atunci este fostre trist, tragic și tiranic.

Anul 2014 a fost și atât (3)

Încerc la final de an 2014 și început de 2015 o retrospectivă pe scurt și fără pretenții exhaustive, a imaginii mele despre Hațeg, General Berthelot, Orașul prăfuit ghimpele din inima mea, Bretea Română, Cluj – Napoca, prieteni, oameni dragi din Vatră și alte evenimente din diverse locuri unde am fost și nu în ultimul rând despre mine.

Evenimente la Cluj -Napoca și în deplasare

Evenimentele la care am luat parte au fost destul de rare dar foarte importante. Le voi prezenta risipit și fără vreo dată fixă, acestea au fost în 2014 și atât.

Clubul Național-Țărănist PNȚCD a avut o primă înfățișare la Cluj. Am avut bucuria să revăd țărăniștii din vremea cea mai frumoasă a PNȚCD în Cluj, când încă mai exista respect pentru valorile înaintașilor și alianțele se desăvârșeau pe alte criterii decât cele de astăzi.

Acest club este singurul care își respectă fără condiționări aspectul național și nu este dispus la alianțe contra naturii.

Din păcate și astăzi există la unii oameni din Cluj tentația vanității, prin care mai vor să atragă către ei și confesiunea lor, prestigiul unui partid, pentru care factorul național înseamnă unitate indiferent de confesiune și educație.

M-am bucurat să văd că există optimism în regăsirea acelui PNȚCD lăsat ca moștenire României de către Seniorul Corneliu Coposu.

O singură sugestie aș avea și anume faptul că dacă la București nu se mai găsesc oameni care să fie vrednici de rânduiala lăsată de către Seniorul Corneliu Coposu, atunci din Transilvania totul trebuie să pornească de la reprezentanții familiei Boilă, Rațiu și alți național-țărăniști de seamă, urmași ai liderilor de odinioară sau care au stat în preajma Seniorului Corneliu Coposu.

Nu poți să readuci starea de spirit național- țărănistă decât dacă îndrumarea vine din partea unor lideri pentru care educația național-țărănistă se confundă cu modul de a fi.

În aceste cazuri nu mă refer la fostul președinte al țării, căriua nu-i dau numele, învins de securitate și nici la alții care s-au folosit de PNȚCD pentru a-și face un profit efemer și nu un țel în viață, aceștia fiind ”țărăniști” doar de ocazie.

O altă excepție este CENTRUL de REFLECȚIE POLITICĂ și STRATEGICĂ inițiat și susținut de domnul Sorin Platon, vorbesc despre un intelectual altfel, locul unde în adevăr vin oameni care gândesc dicolo de barierele impuse de vremurile falselor valori și de moravurile îndoielnice.

Vizita Principelui Nicolae al României în Cluj a fost de asemenea un prilej să cunosc alți oameni minunați, cei care luptă pentru restaurarea monarhiei. Momentele le-am descris pe blog. O singură sugestie aș avea către monarhiști și anume să fie mult mai apropiați de Clubul Național - Țărănist și mai puțin orientați de alte formațiuni politice care s-au compromis făcând alianță cu PSD ori cu sectele lui Traian Băsescu.

http://stefanmihaimartinescu.blogspot.ro/2014/05/drumul-spre-casa-sau-despre.html

http://stefanmihaimartinescu.blogspot.ro/2014/10/o-seara-minunata.html

1 decembrie 2014 la Cluj Napoca a venit cu frig și un mesaj, dacă nu revoltător al premierului oarecare, cel puțin penibil prin conținut. M-aș fi dorit un 1 decembrie în 2014 fără politicieni și reprezentanți ai autorităților locale care își etalează studiile cu ostentație. S-a văzut cât sunt de iubiți prin lipsa aplauzelor din partea românilor prezenți. Aș fi vrut să fie doar cei care ne apară în situații de necaz și atât. Despre mesajul din Catedrala Ortodoxă n-am ce să scriu. Din păcate prefer să privesc în trecut pentru a mă putea bucura de prezent. 

Felicitări reprezentanților Monarhiei pentru acțiunea onestă și demnă. Clubul Monarhiștilor este un important reper la Cluj Napoca pentru respect și admirație. 
Și totuși, parcă prea ades uităm de România întregită și de simbolurile unor inimi românești.

Un alt moment frumos la care am asistat a fost Colind Coral, susținut la BCU Cluj, de către Corala Regală Transilvană, condusă de oameni inimoși, domnii Dan Dumitrana și Flaviu Mogoșan. Nu pot să portretizez în cuvinte bucuria din inimă, ca atare vă îndrum către paginile de facebook ”Față către Față” și ”Am privit doar” să vedeți imagini. Cert este că în momentul concertului s-a așternut peste cei prezenți la eveniment smerenia și bucuria atât de necesară pentru toți.

Un alt moment a fost lansarea cărții ”U” Cluj așa cum o știu care rămâne în memoria Clujului mai mult decât o carte pe care o citești și apoi o așezi într-o bibliotecă. Este o mărturisire a argumentului ”U” realizată de către un jurnalist Alin Fornade, pe care dacă îl așez alături de Ioan Chirilă, ca om care descrie, nu exagerez cu nimic. Cartea este un îndrumar pentru tineri, o invitație la introspecție pentru cei aflați la mijloc de vârstă și o confirmare a reflecției pentru cei în vârstă.

Vreau să povestesc un episod petrecut în cadrul evenimentului. Lansarea cărții s-a produs la Cluj, în cadrul ”Festivalului de carte Transilvană”, într-o zi minunată din toate punctele de vedere. După prezentarea cărții a urmat sesiunea de autografe, unde a fost multă lume. Dacă evenimentul ar fi fost sâmbăta sau duminica, la o oră accesibilă, poate ar fi fost la mulți. Alături de noi erau și niște politicieni care își așteptau rândul pentru un eveniment colateral. Nimeni dintre cei care așteptau pentru un autograf de la jurnalistul Alin Fornade nu s-a arătat interesat de prezența politicienilor. Acesta este un semn de normalitate pentru Cluj și pentru România, anume contextul în care oamenii se îndreaptă către un simbol ”U” ignorând total prezența în mijlocul lor a politicienilor oarecare. Firește că acestora din urmă nu le intră în gând semnificația faptului petrecut, fiindcă nu-i așa orbirea din pricina politicului, transformă omul normalității și smereniei în individul ignoranței și vanității.

Alt eveniment care mi-a prilejuit un memento a fost Performance | Cluj, 21 decembrie 1989 - „Împușcați-i că nu-s oameni.

Cu atât mai mult cu cât nu am fost în anul 89 la Cluj să văd pe viu ce s-a petrecut. Impresionant prin organizare dar mai ales prin trăire.  Tot pe facebook am pus fotografii și imagini (Față către Față și Am privit doar).

O minune a fost la 1 decembrie când ne-am adunat o mână de oameni să facem o aducere în amintire a peceții numită DR. Mircea Luca pe stadionul lui ”U”. Este trist și rușinos faptul că autoritățile refuză numele gloriei unui stadion unde sportul este un mod de a fi și simbolurile sunt cinstite din 1919.

Un alt ecou unic a fost evenimentul ”Prin ochii noștri” unde fiecare dintre ”U”ști este prezent. Filmul este de fapt viața, exact așa cum fiecare dintre suporterii lui ”U” au trăit-o alături de echipă, împreună. În prezentare eu am înțeles ce ne unește: starea de spirit ”U”. Lăudabilă ideea lui Mihai Hossu.

http://www.numaiu.ro/noutati/daca-e-sambata-e-film

și în deplasare,

Foarte rar poți lega prietenii pe criteriul simbolului național în Cluj și aceasta s-a petrecut numai atunci când mă refer la ”U” Cluj. Chiar și în acest context mai sunt unii care te pot considera înapoiat ca ortodox dacă încerci să ai rânduială în viață sau dacă ești contra autonomiei Transilvaniei ori dacă nu recunoști ”superioritatea” ardelenească față de celelalte regiuni ale României, dar le trec cu vederea această slăbiciune a firii și judecății fără noimă ori naivă.

Să-mi amintesc despre ceva ce nu voi putea uita. Cele două deplasări la Brașov, alături de oameni faini prin atașamentul și camaraderia față de ”U”. Vor trece mulți ani și imaginile ori fotografiile îmi vor sta mărturie, pentru freamătul inimii. Numai cine merge în astfel de deplasări se poate bucura total de ce înseamnă unitate și camaraderie.

  

Anul 2014 a fost și atât (2)

Anul 2014 a fost și atât.

Încerc la final de an 2014 și început de 2015 o retrospectivă pe scurt și fără pretenții exhaustive, a imaginii mele despre Hațeg, General Berthelot, Orașul prăfuit sau ghimpele din inima mea, Bretea Română, Cluj – Napoca, prieteni, oameni dragi din Vatră și alte evenimente din diverse locuri unde am fost și nu în ultimul rând despre mine.

Anul 2014 a fost și atât. Orașul prăfuit sau ghimpele din inima mea. 

Orașul prăfuit sau ghimpele din inima mea

Orașul prăfuit sau ghimpele din inima mea, mi-a rămas destul de îndepărtat și închis, prin prisma anumitor domenii de interes larg. Este într-un fel aparte coșmarul, în care - deși cu mici ieșiri din context - am revenit mereu, având zadarnic nădejdea că statulul de ”vinitură” poate fi nu atât ”schimbat” cât ”încadrat” în diversitatea unui centru de intelectualitate.

Am crezut despre acest oraș încremenit în propriul praf, al unei Românii care și-a rătăcit inima, că este argumentul rămânerii în vrednicie, tocmai fiindcă nu trebuie deschise ușile pentru a scoate din spațiu mirosul de mitocan.

Orașul prăfuit sau ghimpele din inima mea, cel care doar se vrea atât de deschis și divers cât fiecare să își poată afla locul său, însă nu reușește decât să producă himere.

Vorbesc despre acel mediu socio-cultural dar și economico-antreprenorial unde prieteniile, conivențele ori colaborările nu sunt valabile decât dacă profitul - de orice natură ar fi acesta și indiferent de legalitatea lui - este scopul iar imperativa înregimentare totală până la depersonalizare ca slugărnicie - dacă se poate așa ceva - într-un grup sau altul este mijlocul, toate acestea dacă vrei să găsești un loc în care să nu te simți mereu ”vinitură” ori înapoiat. 

Încadrarea într-o parte sau în cealaltă însă este suficient de dificilă și aceasta există numai pentru a te descuraja. Se poartă regula de castă/ corporație și este de multe ori lăudată atitudinea de ascultare necondiționată față de lideri sau ierarhie. În alt sens piesa din mecanism nu trebuie să facă notă discordantă, nici să gândească prea mult sau nu atât de mult încât să ofere o replică diferită.

Dacă vrei să te trezești integrat în Orașul prăfuit sau ghimpele din inima mea, trebuie să te supui unui politic corect sau de corporație sau de castă, altfel nu ai nici o șansă de reușită în acest oraș al unei Românii aflate în căutarea inimii.

Până la integrare ești privit ”de sus”, dintr-un turn de fildeș al trufiei, fățărniciei și vanității, unde nu poți ajunge decât dacă ai o privire ageră și astfel să vezi care sunt imperativele. Aceasta imagine o găsesc mai ales în mediul intelectualității, care supraviețuiește în amorul de eul, prin premierea de sine.

Între unii intelectuali consacrați din Orașul prăfuit sau ghimpele din inima mea, poți avea intrare doar dacă eviți subiecte sensibile. Aduc în acest sens ca exemplu cel din zilele noastre cu domnul Octav Bjoza. Nu cumva să iei apărarea celor care susțin pe Valeriu Gafencu, Gavrilă Ogoranu, Virgil Maxim sau alții asemenea lor, că astfel nu ai nici o șansă la grupurile de gândire din Orașul prăfuit sau ghimpele din inima mea.

În aceste cazuri sunt bune doar șoaptele. Dacă îndrăznești să ridici tonul sigur se găsesc câțiva intelectuali ”de vază” care să-ți asigure plecarea sau oprirea de la accesul în discuțiile oficiale.

În anul 2014 m-a întristat până la lehamite situația în care mi-am exprimat o nedumerire cu privire la Roșia Montană. Am întrebat un individ de ce pe tricouri nu este prezent steagul României. Am fost ”luminat” printr-un răspuns tranșant, în care era formulată dorința de a nu-i supăra pe maghiari. Firește că nu sunt de acord cu acest răspuns și îl consider ca pe o tentație a discriminării, venită din partea minorității către majoritate. Roșia Montană este în România și privește interesele românești.

Cel mai descurajant moment care s-a petrecut în Orașul prăfuit sau ghimpele din inima mea, a fost atunci când am încercat să mă încadrez ca profesor, nimic altceva decât să-mi valorific ideile dobândite în facultate ori acumulate prin vremi. Am aflat că cele două masterate, de publicitate și francofon nu corespund cu ce vreau eu să predau și anume filosofie și că trebuie să mai fac un masterat în domeniul de specializare cerut prin rigoare legislativ-pedagogică.

Așa este în toată România, unii fug din învățământ iar cei care vor să își edifice vocația nu sunt primiți din pricina unor reguli aberante. Am renunțat deocamdată la dorința mea însă nu înainte de a descrie cum văd eu imaginea profesorului.

http://stefanmihaimartinescu.blogspot.ro/2014/02/profesorul-ca-om-al-invataturii-sau.html

În întreaga României nu contează câte masterate, câți ani ai petrecut la studii superioare și nici dorința de a profesa. Criteriile ”nu ai pe cineva undeva” și ”numai noi suntem, peste tot”  funcționează deseori în țară iar argumentul de supunere pavloviană, ascultare necondiționată și mai ales de lingușire sau turnătorie ierarhică, reprezintă în cele mai multe cazuri cheia pentru a deschide uși cam peste tot. Deasupra acestora stă plagiatul, dacă ai plagiat atunci ai șanse mari să te realizezi. În cazul în care nu ai plagiat și ești onest șansele scad și numai dacă te încadrezi între cele două criterii ai trecere. 

Dacă te înregimentezi politic corect, cel puțin la stat, ai mari șanse să prinzi un job călduț și durabil, indiferent de cine iese la rocadă. De reținut faptul că ”nu ai pe cineva undeva” alături de ”numai noi suntem, peste tot” sunt două modalități ale politicului de a-și face simțită total prezența în România.

Ura aceasta de castă, corporație ori mediu intelectual a devenit lejer principala armă a multora împotriva altora și pe aceasta se fundamentează toate regulile în societatea ”perfectă” a Orașului prăfuit.

Sunt unii care vor ca praful din oraș să fie numai în oraș și să nu-l mai împartă cu praful altor orașe din România, mândria de a fi purtătorul prafului din orașul fără cusur fiind una dintre cele mai mari realizări.

Sunt alții care dacă nu te umilesc la locul de muncă nu își găsesc sadisfacția de a fi aceștia fiind de obicei cap de listă în avansări, de parcă cu cât ești mai rău cu subordonații cu atât ești mai bine văzut de superiorii tăi. Cei mai teribili însă sunt liderii care urzesc tot felul de scorneli și jigniri pe care le aplică celor care, în paranoia lor le sunt împotrivă, după care vorbesc cu ei de parcă nimic nu ar fi săvârșit împotriva lor.

Dovada fidelității, seriozității și onestității muncii față de firmă sau de o instituțe a statului unde lucrezi este suspectă și poate avea consecințe negative nebănuite pentru un om care vrea să răsplătească astfel firma pentru care lucrează. Dacă încerci să reproșezi unui superior în funcție faptul că umilește angajații, inclusiv pe tine, ori dacă spui altora despre acestea automat ești trecut pe lista neagră. Solidaritatea aproapelui în acestea cazuri este doar în șoaptă. 

Orașul prăfuit sau ghimpele din inima mea este țara mea, cea care nu-și găsește inima. Toți vrednicii care încearcă să aducă inima țării mele înapoi sunt luați în râs de către niște chipuri cioplite care o desconsideră și aruncă cu noroi în locul inimii. Și inima țării mele este românismul adumbrit de Sfintele Taine. Din pricina rătăcirii inimii, din cauza urletului haitei, care vrea o Românie fără inimă, uite cum astfel se ajunge să te simți o ”vinitură”, chiar în țara ta, de unde ești alungat în bejenie de către cei care o distrug și o disprețuiesc.  

Urmează Evenimente la Cluj -Napoca și în deplasare