Totul este să ai
puterea să nu plângi atunci când negura din viață apasă pleoapele, dând
impresia de pojghiță a morții asupra ochilor injectați cu decadență. Există lacrimi
venite din brutalul refuz al cărnii de a-și fie sieși idol. Există lacrimi care
răsar din colțul privirii și fac obrazul să tresalte, gândul să își așeze blând
poverile zgomotelor vieții deoparte și privirea să rămână o clipă în răgazul
mirării. Un plâns fără suspin, un plâns străin de tine și totuși acel plâns pe
care doar prunc abia născut fiind l-ai avut din dor după pântecele mamei, care
te-a purtat spre viața cea pământească.
Tentația de a țipa
la ceilalți cu ură, risipit fiind în tot vuietul lumii face din tine o plăpândă
himeră. Un gând și cel mai importat
cuvânt rostit la vreme poate să așeze pe căpătâiul lumii coroana
Împărăției. Dacă nu le ai în cei dintâi
pași spre om, vei risca să pierzi chiar și exilul citadin și vei rămâne doar
într-o pustietate care te poate hrăni numai cu moarte.
Un soldat orb și un
câine bătrân; ambele sunt imaginea unei lupte aparent eroice dar care prin
cetate este văzută pe drept cuvânt o ispită a rămânerii în resentiment. Orbirea
tocmai din acest punct și-a intrat în rost, spre a-l lăsa pe soldat în bezna
ochilor, pentru a nu atinge bezna minții. Cât despre câinele cel bătrân se
poate spune că nu a fost niciodată unul de pază pentru reduta soldatului,
fiindcă a fost slugă la mai mulți stăpâni. O falsă luptă și doi defenestrați într-o lume
tot mai nebună și fără căpătâi.
