Și ne ferește, Doamne, de războiul cel dintre noi

”Nu înțeleg” de unde vine ura și disprețul între români. Înțeleg ironia reciprocă și rostită fără răutate în spiritul umorului românesc, dar fără a atinge răutatea, ura și ispita de segregare.

Cum se poate să-ți dorești ca român, din Ardealul pământ românesc, o Românie, care să nu țină cont de fratele tău din Regat, Moldova, Oltenia sau alt ținut al României întregite?

Nu de puține ori am auzit în Transilvania destui cetățeni ”români”, care instigau la răutate față de frații din celelalte teritorii românești, care promovau ura față de ei și care duceau în ispită de segregare/ separatism, față de frații din restul regiunilor țării.

În centrul argumentului acestor cetățeni ”români” se afla firește stârnirea vanității ca manieră de săvârșire și argumentare a celorlalte trei joncțiuni deja numite.

O vanitate care arată neodihna conștiinței, o alta este cea care arată dorința de tulburare între frați și cea mai periculoasă care arată a dezbinare pe criteriile ”clivajului regional”.

Nimic mai rău nu poate să apară, în mijlocul unui popor, decât ”clivajul regional”, dat de prezența în centrul fiecărei regiuni a unui focar alcătuit de ipochimeni, care au ca scop mișelia și se folosesc de mijloacele smintelii, spre a aduce tulburare /dezbinare între frați.

Scopul mișelesc și mijloacele smintelii vin să confirme cele trei joncțiuni cu menire bine stabilită.

Și totuși de unde vin aceste zavistii, care au consecințe nefaste în relațiile dintre românii din România întregită?

În fiecare regiune găsim tot felul de indivizi, pentru care singura cale de a-și certifica ”utilitatea” de sine, dar mai ales inutilitatea pentru neamul românesc, este de a-și promova discursul prin cele două blesteme: mișelie și sminteală.

La Cluj am întâlnit un curent destul de puternic, care își face treaba atât de bine încât au apărut tot felul de guralivi aiurea, ce fac din cele trei joncțiuni, aproape o ideologie, anti-națională.

Nu cred însă că românii din Transilvania pot să cadă într-o astfel de capcană, abil întinsă de acești cetățeni ”români”, care se ocupă cu provocarea de tulburare în mijlocul românilor.

Să nu confundăm dar corupția altor cetățeni ”români”, care vreme de 24 de ani s-au ocupat cu distrugerea românismului, care au încuibat rocada la conducerea țării, spre a se ”legitima” la putere, cu românii din întreg spațiul național numit Regat, Banat, Moldova, Oltenia etc.

Acest fapt este exploatat foarte abil de către cei care se ocupă cu instaurarea ”clivajului regional” în România. Dacă politicul, administrativul și justițiabilul din București sunt corupte, atunci iute guralivii aiurea apar și stigmatizează pe toți bucureștenii. 

Acest mod de exprimare se aplică desigur pe criteriul regional și nu face altceva decât să aducă o stare de permanență a conflictelor între frați.

Cred că prezența unor indivizi, care agită vorbele și lansează acest spirit ati-românesc al dezbinării între frați, este consecința unei voințe străine, căreia îi priește de minune conflictul româno-român, pe criteriul ”clivajului regional”.

Aceasta coroborată cu o ”clasă politică” majoritar anti-națională, care umilește, este coruptă și minte poporul român, duce la tensiuni, care tratate fără dreaptă socoteală și dreaptă rânduială, pot transforma un protest într-o sânguire.

Tot românul știe că atunci când în țară este sânguire, între frați, între statul corupt și români, vecinii nu stau mult pe gânduri și pot să profite de pe urma acestui context.

Fiindcă cine se simte mai bine într-o țară în care majoritatea este dusă/adusă la starea de sfârtecare de/ prin sine însăși?

Nimeni alții decât acei din comunitățile etnice, care nutresc desființarea statului național, unitar, indivizibil și întregit.

Nimeni alții decât cei care speră la segregare, autonomie pe criterii etnice, separatism, revendicări teritoriale etc.

Dacă această variantă de externalizare a surselor voliționale, care generează tulburarea este foarte puternică, atunci gravitatea efectelor este foarte mare pentru că dovedește carențele națiunii române în privința identității naționale.

Din acest conjunctural și până la atingerea pragului decadenței, nu este decât un pas, care se săvârșește tocmai atunci când voința externă asuprește voința internă.

România a fost și este încă dusă în ispita renunțării la dreapta rânduială și tot România a fost și este încă sub povara lipsei dreptei socotințe, și, până nu le vom recupera, nici țara nu o vom mai avea a noastră și numai a noastră.

În clipa când externalizarea ajunge o regulă, cele trei joncțiuni amintite ajung să fie una; pe care o putem numi generic neodihna/ neregăsirea conștiinței ”eului” românesc.

Avem astfel orbirea totală săvârșită ca urmare a aservirii înspre vanitate.

Impactul ca și consecință a celor semnalate este nefast pentru că devastează conștiința națională, imixtiunea în cadrul socio-regional este un simptom al urii de ”eul” românesc iar încercarea de perenitate a vanității dovedește faptul că pericolul cronicizării nu este decât un construct pe un fundament care denotă numai fragilitatea conștiinței românești.

Vorbim despre: vanitatea care duce la decadența prin dezbinarea, de tip Cain și Abel, între frați, decadența prin ura de ”eul” românesc, sub forma disprețului/ desconsiderării/ dușmăniei între frați dar și față de România, decadența prin dorința de ”clivaj regional” insinuat dinspre demonizarea fratelui din altă regiune.

Negarea /renegrarea fratelui, pe acest criteriu de ”clivaj regional” este în drept negarea / renegarea de ”eul” românesc și are ca efect faptic denaturarea conștiinței românești ori respingerea identității naționale.

Otrava vanității acționează în timp și erodează mintea românului, rămasă fără dreapta rânduială or dreapta socotință, însă cel mai grav este că inimii îi strivește trăirea întru cele ale dreptei rânduieli strămoșești.

Să nu ne mirăm că pedeapsa Lui Hristos este pe măsură atâta vreme cât de dragul unui ”politic corect” ne lepădăm de cele sfinte și astfel acest popor bezmeticește în beznă fiindcă nu mai este păstorit de către cei demni întru românism.

Astfel că trebuie să ascultăm îndemnul Părintelui Iustin Pârvu la unitate națională și să fim aproape de Sfintele Taine Bisericești. Această atitudine este vitală pentru existența României ca stat național, unitar, indivizibil și întregit.

Înainte de a ne lupta pentru România este bine să căutăm a fi uniți ca ținut al românismului și dreptei credințe, ca frați să ne fim unii altora, după pilda despre aproapele întru dreaptă socotință.

Să fim ”față către față” și împreună rostitori ai iubirii frate către frate întru dreapta credință care ne unește.

Întoarcerea către Hristos, către dreapta credință este spre evitarea sânguirilor, la care abia apucă să ia parte cei care dușmănesc neamul românesc, prin dorința lor de a desființa ceea ce are acesta mai drag, dreapta rânduială și dreapta socotință.

Dacă acestea nu le avem, iată că nici țara nu o mai avem a noastră și numai a noastră.

Tocmai de aceea mă rog la Sfânta Liturghie ”Și ne ferește, Doamne, de războiul cel dintre noi!