„Faţă către faţă”

Profesorul se numea în vremea din vremile de odinioară, omul învăţat, cel care avea vocaţia învăţăturilor.
Elevul - în acelaşi context al educaţionalului - se chema învăţăcel, acel care „îşi dădea silinţa” învăţării.
(aşa îmi spunea bunica mea dragă când mergeam la şcoală ”să-ţi dai sâlinţa şi să înveţi bine!”)
Amintim în acest rost de acel „CEVA” care astăzi pare a fi adesea un fundament uitat.
Învăţământul românesc a fost, este şi va fi tributar „formelor fără fond”, dacă se ignoră în continuare sursele care duc către vremea din vremile de odinioară.
A afirma o vocaţie pedagogică prin transmiterea - întru o dreaptă rânduială - tainei înţelepciunii.
A ocroti în fapt - prin conjuctura pedagogicului - pentru învăţăcel, înţelepţirea.
Şi toate acestea fiindcă exista în vremea din vremile de odinioară întâlnirea cea „faţă către faţă”.
Am petrecut vremea frumoasă şi am fost ales către rodul învăţăturii, într-un orăşel de munte, Haţeg, cu un aspect de ţinut simbolic numit şi „ţară”.
Am avut ca repere paradigmatice profesorii/ oamenii care se numesc învăţaţi, dar şi o seamă de imagini ale vocaţiei pedagogice şi pasiunii pentru educaţie.
În timpul celor patru ani de învăţăcel petrecuţi la Liceul I.C. Brătianu din Haţeg aş putea afirma faptul că am primit şi purtat - atât cât omenşete mi-a fost posibil - pecetea generaţiilor care urcau treptele demne, oneste şi serioase ale învăţării.
În aceeaşi măsură chivernisitoare, din vreme în vremi de odinioară, am trecut şi prin dinamica formării, având înainte sau măcar în preajmă, mereu regăsirea de Eul îndrumată într-un profil moral, colegial, educaţional şi profesoral.  
Şi totuşi mi se întâmplă să revin în Haţeg cu dragă inimă şi din dorul de acasă.
Astăzi mă întorc acasă bucuros, mai ales când ştiu că din dorinţa schimbării prin speranţă, care pare că încolţeşte ici şi colo în realitate, oraşul îşi încearcă regăsirea în normalitate.
Se întâmplă să întâlnesc pe stradă profesorii/ oamenii care se numesc învăţaţi, aceia care îmi vor fi cugetului, mereu oamenii cei mai dedicaţi rânduielilor educaţiei.
Unii încă mai predau şi în timpul de astăzi care este din ce în ce mai iureş, prin tehnologie.
Îi salut, precum îi salutam cândva, cu respectul deosebit cuvenit şi asumat pe fundamentul unei drepte rânduieli deprinse în familial.
Profesorii/ oamenii învăţaţi tresar, iar eu rămân uşor contrariat şi nedumerit.
Întocmai astfel şi din pricina faptului că tresăltarea, care fericea spiritul, pare că a ajuns astăzi să le fie o tresărire, rămasă ca un gest al unei reamintiri de acel „CEVA” prezent doar în vremea din vremile de odinioară.
Le citesc pe chipul - cu smerenia învăţăcelului ce le-am rămas - toată truda îngândurării lor şi le urmăresc, cu deznădejde, nostalgia, amarul şi tristeţea.
Aceste (întru)chipări, îmi dau impresia că ascund astăzi o încrâncenare, înaintea unui timp, care din câte am observat eu în gest, nu mai apar a fi deloc corespondente cu vremea din vremile de odinioară.
Există, cred, un trist ecou care le răvăşeşte privirea şi există o fremătare a dezamăgirii care le întristează glasul.
Dialogul pe care îl avem „faţă către faţă” este o aducere aminte a limbajului, a gestului, a glasului, a rostirilor, care în liceu aduceau totul întru rost şi pe toate către folos.  
Într-un cuvânt suntem dintre acei oameni care încă mai împărtăşim fericirea dintru regăsirea întâlnirilor care au ca rost o altfel de întregire a valorilor româneşti.
Am ajuns să-mi doresc dialogul cu profesorii/ oamenii învăţaţi, care mă ridică peste acest timp al aservirilor prin tehnologia care te duce, omule, iremediabil tot mai adesea în idolatria de eul şi îţi seduce sinele în capcana urii.
Întâlnirea şi dialogul, regăsirea şi reamintirea cele cuprinse în vremea din vremile de odinioară mi-a prilejuit mereu o introspecţie necesară.
Tocmai, poate, spre a nu permite ca vălul tehnologiilor să se lase claustrant peste memoria-mi, tot mai pândită de uitare, prin imperativul fadelor delăsări în iureşul timpului tuturor falselor comunicări facebook către facebook.
Pot afirma că ne-am îngăduit, ne îngăduim şi ne vom îngădui această modalitate de evaziune dintr-un timp al iureşului, care asupreşte lumea.
Pe tot parcursul întâlnirilor cuvintele ne-au fost veşminte de aduceri aminte pe alesele cărări de memento, iar rostirile ne-au fost încadratura priveliştilor pe care privirile o aduc în dar din dăruire pe culese spre încântarea dintru revedere.
Generaţiilor de ieri şi astăzi le-ar prinde bine să caute către vremea din vremile de odinioară, fie că sunt profesori, fie că sunt elevi.
Aceasta dacă vor să nu ajungă o pradă uşoară smintelilor acelora fără de drag către natura îmbucurătoare.
Şi tot aceasta dacă vor să nu se desprindă de dreptele valori, decăzând în mişelia imperativului fadelor delăsări în iureşul timpului tuturor falselor comunicări facebook către facebook.
Vremea din vremile de odinioară este aceea care preţuieşte dreapta rânduială şi dreapta socotinţă, care prilejuieşte înţelepciunea şi privilegiază înţelepţirea, care îndrumă către echitate şi bine, dar care duce mai departe pecetea către respectul necondiţionat al tradiţiilor româneşti şi al credinţei strămoşeşti.
În vremea din vremile de odinioară de vom căuta putem afla credinţa din „Ceaslov” şi „Cărarea Împărăţiei”, lumea reală a satului prin „Amintirile din copilărie”, spiritul liric şi jurnalistic din „Eminesciana” dar şi urma „furiei” de învăţăcel în „Jurnalul” eliadian, umorul Caragialesc, după cum putem dumiri „Jurnalul Fericirii” dar şi urma trăirii muceniceşti prin „Sfântul Închisorilor”(oare când vom avea manuale de Istorie a României în care să găsim mărturii despre Valeriu Gafencu?).
Prin toate acestea şi prin multe altele ca acestea ne putem reaminti de oamenii ce au fost, sunt şi vor fi paradigme către îndrumare: profesorii/ oamenii care se numesc învăţaţi.
De aceea, repet, generaţiile de ieri şi astăzi ar fi bine să caute către vremea din vremile de odinioară şi să nu lase uitării pe elevul care se numea învăţăcel, dar mai ales să nu uite că doar faţă către faţă şi nu facebook către facebook se pot dobândi darurile care dau rost unei vieţi trăite înţelept şi frumos.
 Şi dacă astăzi zâmbetul oamenilor abia dacă se mai zăreşte, surâsul lor nu mai este decât o factice ură, iar râsul le este doar o sardonică hulă împotriva celor care împărtăşesc bucuria dialogului prin calea aleasă ca vremea din vremile de odinioară...
Iată cum omenescul a ajuns dincolo de orice omenesc prin falsa apropiere de natură (astăzi nu poţi urca în Munţii Retezat fără tehnologie, de frică... în loc să cauţi către Hristos, privind spre Cer, tu, omule ai ochii ţintuiţi către o tabletă) care nu mai fericeşte privirea, ci o apasă fiindcă ochii sunt iubitori ai înşelării dinspre aparenţe.
Iată cum lumea nu te mai întâmpină cu bucuria aproapelui cu care puteai cina faţă către faţă şi iată cum dispar povestaşii de la poalele munţilor, de la catedră ori din Agora.
Iată cum se uită din memorie peisajele, care în loc să fie mărturisite plăcutului, primesc un ”like” multiplicat, frugal...
Dacă faţă către faţă nu va mai fi defel din pricina lui facebook către facebook, nici cărarea muntelui nu ne-o mai fi vreodată calea care duce către vremea din vremile de odinioară...
Şi dacă faţă către faţă nu va mai fi într-o călătorie către acasă un dialog, ci doar o ignoranţă a purtătorilor de căşti - unii „către” ceilalţi - şi a ochilor goliţi de orice rost al vieţii, nici întâlnirea aproapelui nu ne-o mai fi vreodată pilda care arăta-va drumul spre oamenii care se numesc învăţaţi...
Şi dacă faţă către faţă nu va mai fi prilej de încântare prin revedere între oameni, atunci ne vom trezi într-o bună zi în mijlocul smintelii şi mişeliei unei lumi care cu laşitate este iremediabil aservită zgomotelor din tastatură şi furiilor din vocile contorsionate de microfoane încorporate, cu ochii injectaţi, roşii ori risipiţi de atâta ecrane şi aflaţi rămânerilor în imposibilitatea de a fi priveliştii ca dar ori întru dăruire...
Am scris acestea cândva după ce am redeschis pagina mea de facebook şi am avut certitudinea astfel că mă depărtez din ce în ce mai mult de realitatea lui faţă către faţă care mă apropie de vremea din vremile de odinioară.
Voi renunţa curând din nou, dar de data aceasta definitiv şi irevocabil la facebook către facebook, iar dacă m-aş putea lipsi de laptop, de internet, de telefonul mobil şi de televizor şi m-aş apropia mai mult de principiul faţă către faţă sunt sigur că voi recâştiga certitudinea unei vieţi apropiate de vremea din vremile de odinioară?
Şi totuşi vom putea oare la un moment dat să ne desprindem de împătimirea unui facebook către facebook şi de capcanele/ claustrările unei „vieţi” virtuale care duc la aservirea omulului înaintea tehnologiilor pentru a nu pierde calea dinspre faţă către faţă?

Iată că nu știm acestea dar dacă vine o vreme când ne vom alege să știm că dăruiți am fost mereu întru faţă către faţă...