Considerații cu privire la posibile cauze pentru dispariția librăriei la
Hațeg. Voi pune doar poza cu fosta librărie fiindcă nu vreau să stric
amintirea. Fotografia aparție lui Mihai Bursesc.
Aproape toți hațeganii se mândresc cu frumuseațea Țării
Hațegului dar și cu orașul Hațeg. Foarte bine că încă mai există această
mândrie.
Un singur aspect nu reușesc să-l înțeleg. Este evidentă
frumusețea acestui oraș și este atât de minunat întregul Țării Hațegului iar
prin calea către Prislop, veșmântată cu pașii Sfântului din Ardeal, atât de
binecuvântat.
Dacă România este ”Grădina Maicii Domnului”, Țara Hațegului
este cu siguranță lumina cerească din privirea părintelui Arsenie Boca.
Și totuși de ce orașul în identitatea sa economică
tradițională, identitatea sa culturală, identitatea sa sprituală, identitatea
sa ecologică, a pierdut/ risipit în ultimii 25 de ani aproape tot?
Am scris despre câteva obiective, care au fost lăsate să
dispară fără nici o remușcare și fără a se fi aflat nimic altceva decât că au
fost niște oarecare ”vinovați fără vină” de ducerea la ruină și inexistență a
acestor repere, pe care orașul Hațeg le oferea României, ca tradiție.
Uneori gândesc la faptul cel mai cinic ori tragic și
anume acela că în acești 25 de ani s-a urmărit doar dispariția unor obiective
care defineau orașul Hațeg și ofereau regiunii perspective de dezvoltare.
Pe de altă parte după ce s-a săvârșit această acțiune
împotriva hațeganilor, într-un timp record, consecința acesteia a fost exilul acelora
care aveau un loc de muncă în domeniile tradiționale.
De ce afirm exil? Fiindcă după ce au ruinat și distrus
”vinovații fără vină” nu au oferit alternative ci doar s-au mulțumit să
cârpească ici și colo câte ceva pentru a așeza vălul pe ochii celor rămași, tot
mai puțini.
În acest mod orașul Hațeg a ajuns să-și ridice o diasporă
dar în același timp a avut parte de administrații care poate prin atitudinea
lor au reușit să-i determine pe mulți hațegani să aleagă drumul altor orașe ale
țării, care ofereau locuri de muncă pentru un trai decent.
Tinerii hațegani au mers, merg și vor merge la studii în
țară și în străinătate pentru a se specializa în anumite domenii. De 25 de ani
orașul Hațeg nu le oferă nici o oportunitate de a se întoarce și a-și
valorifica experiența pentru ei dar mai ales pentru oraș.
De ce? În gândul meu stăruie un motiv, pe care nu aș vrea
să-l cred, dar totuși îl mărturisesc. Am impresia că în acești 25 de ani s-a
urmărit alungarea, exilul ori bejenia și astfel le-a fost refuzată întoarcerea
tinerilor în oraș, tocmai pentru a-l menține într-o stare de letargie,
resemnare și într-o tendință amorfă, prin ducerea în ispita a celor rămași, de a
persista în aceste rele obișnuințe.
Tocmai de aceea am observat faptul că atunci când vrei să
realizezi acel ”ceva” care să elibereze orașul din această stare, îți asumi
riscul lipsei de implicare, nu găsești coeziune societală și mai ales te
trezești cu o atitudine dură din partea acelor hațegani de la care nu te
așteptai să o manifeste.
Despre lipsa unei atitudini civice dar și despre nevoia
unei astfel de manifestări am scris deja și nu are rost să mai dezvolt.
Din păcate mai sunt unii/ unele persoane /personaje, atinse
de orgoliu și vanitate, care manifestă o dezamăgire față de oraș însă fără
vreun sens dar și fără argumente normale, ci doar cu metafore jignitoare. Dacă
este să facem referire la perspectiva unei gândiri pozitive, aceștia refuză din
start orice implicare într-un proiect de revenire a orașului la nivelul
economic și cultural de odinioară.
Sunt destui și acei indivizi care nu își asumă decât
supraviețuirea, bazându-se pe atitudinea nedemocratică a unei administrații
care de 25 de ani pare că și-a ”arogat” în primul rând statutul ”asistențial”, înainte de a genera locuri de muncă și prin acestea diminuarea șomajului,
soldată cu punerea la dispoziția celor care vor doar ”asistențialul administrației” de
locuri de muncă și evitarea unei cronicizări a contextului.
Dacă de 25 de ani administrația, în loc să lupte
împotriva șomajului, prin atragerea de fonduri în scopul realizării de locuri
de muncă, și-a asumat un număr deloc de neglijat al adepților ”administrației asistențiale” și al
stipendierii ori recompensării acelor grupuri de oameni, care să fie o masă
electorală lejer de orientat într-o parte sau cealaltă ori să influiențeze
decisiv votul, atunci ne aflăm într-un context care face ca legitimitatea să
fie problematică de ambele părți, atât a votantului cât și a celui votat.
Mai există și o categorie de intelectuali rămași în
Hațeg, care și-a desăvârșit un mod decent de viață și au un acces la cultură discret,
într-un turn de fildeș, dar care preferă să aleagă șoaptele în locul unei
atitudni civice în societate.
Orașul Hațeg nu duce lipsă de o clasă de mijloc dar prin
faptul că aceasta nu se remarcă într-un civism în cadrul societal pare doar
că nu există. Atunci când intelectualitatea care este sursa clasei de mijloc nu
se remarcă în îmbunătățirea stării de spirit a orașului se ivesc la orizont
discrepanțele.
Într-o societate în care clasa de mijloc nu-și asumă
rolul de mediere, amiabilitate și amabilitate între cei săraci și cei bogați,
se remarcă doar opulența unora, pe care și-o afișează ostentativ, sfidând
empatia și strivind smerenia ori bunul simț. Acest aspect este prezent în oraș
atât de cronic încât Hațegul este sufocat de locuri în care se banalizează
viața și se distruge orice semn al culturii, civismului și de ce nu al
civilizației.
În momentul în care alegi să distrugi brutal o librărie
și în locul acesteia aduci un bar (de parcă nu ar fi prea plin Hațegul de
asemenea false repere) atunci este clar că societatea în ansambul ei are mari
probleme din toate punctele de vedere. Nu am cuvinte să caracterizez pe acei
indivizi care au sfărâmat librăria, nu am cuvinte pentru aceștia fiindcă sunt
sigur că nu le pasă și râd de tot ce înseamnă această reamintire.
Oricum cred că trebuie să știe acești indivizi că acolo
unde se distruge un spațiu de carte și copilărie își face loc pierzania și
odată cu aceasta moartea și nu orice moarte ci un putregai care ucide tot ce-i
frumos în om și prunci.
O Țară a Hațegului fără librărie este doar o văruială de
mormânt care ascunde lăuntric inumanul.
Librăria din Hațeg a dispărut la fel de repede ca
”Zimbrul” din parc sau ca ”Cinematograful Dacia”. Atâta vreme cât orașul Hațeg
nu a oferit decât rareori dovada unei implicări civice, explicația celor 25 de
ani de distrugere care au vizat identitatea sa economică tradițională,
identitatea sa culturală, identitatea sa sprituală, identitatea sa ecologică,
poate fi o realitate tragică.
Această stare de letargie, resemnare și rămânere într-o
tendință amorfă, survenită prin alegerea acesteia de către cei rămași, oferă o dezamăgire pentru cei din
diaspora hațegană, care ar vrea să se implice pentru o ”schimbare la față a
orașului Hațeg” dar se lovesc de refuzul implicării societății din Hațeg la o
acțiune civică.
S-a imprimat în mintea hațeganilor faptul că orașul este
mort, că în acest oraș nu se pot face proiecte pentru locuri de muncă, pentru
cultură și pentru spiritualitate. În cei 25 de ani hațeganilor rămași le-a fost
impus un anumit fel de supraviețuire ca o rocadă iar hațeganilor din diaspora
le-a fost indusă ispita de a fi în așa măsură în dezamăgire încât să nu mai
creadă că orașul se poate elibera de starea deja descrisă.
Există un clivaj între hațegani și acesta s-a format în acești
ani de risipă și risipire. În zadar mediul înconjurător este frumos și atractiv,
în zadar hațeganii au o mândrie lăudabilă fiindcă locuiesc pe aceste meleaguri binecuvântate
dacă starea de spirit a oamenilor nu confirmă cu nimic calitățile mediului
înconjurător al Țării Hațegului.
Cândva am scris două texte și unul a fost publicat chiar în ziarul
Primăriei, celălalt este pe blog. Cu trimiterea către acestea închei:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu