Anul 2014 a fost și atât.
Încerc la final de an 2014 și
început de 2015 o retrospectivă pe scurt și fără pretenții exhaustive, a
imaginii mele despre Hațeg, General Berthelot, Orașul prăfuit sau ghimpele din
inima mea, Bretea Română, Cluj – Napoca, prieteni, oameni dragi din Vatră și
alte evenimente din diverse locuri unde am fost și nu în ultimul rând despre
mine.
Anul 2014 a fost și atât. Orașul
prăfuit sau ghimpele din inima mea.
Orașul prăfuit sau ghimpele din
inima mea
Orașul prăfuit sau ghimpele
din inima mea, mi-a rămas destul de îndepărtat și închis, prin prisma anumitor domenii
de interes larg. Este într-un fel aparte coșmarul, în care - deși cu mici
ieșiri din context - am revenit mereu, având zadarnic nădejdea că statulul de
”vinitură” poate fi nu atât ”schimbat” cât ”încadrat” în diversitatea unui
centru de intelectualitate.
Am crezut despre
acest oraș încremenit în propriul praf, al unei Românii care și-a rătăcit inima,
că este argumentul rămânerii în vrednicie, tocmai fiindcă nu trebuie deschise ușile pentru a scoate
din spațiu mirosul de mitocan.
Orașul prăfuit sau
ghimpele din inima mea, cel care doar se vrea atât de deschis și divers cât
fiecare să își poată afla locul său, însă nu reușește decât să producă himere.
Vorbesc despre acel
mediu socio-cultural dar și economico-antreprenorial unde prieteniile,
conivențele ori colaborările nu sunt valabile decât dacă profitul - de orice
natură ar fi acesta și indiferent de legalitatea lui - este scopul iar imperativa înregimentare totală până la
depersonalizare ca slugărnicie - dacă se poate așa ceva - într-un grup sau
altul este mijlocul, toate acestea dacă vrei să găsești un loc în care să nu te
simți mereu ”vinitură” ori înapoiat.
Încadrarea într-o
parte sau în cealaltă însă este suficient de dificilă și aceasta există numai pentru
a te descuraja. Se poartă regula de castă/ corporație și este de multe ori
lăudată atitudinea de ascultare necondiționată față de lideri sau ierarhie. În
alt sens piesa din mecanism nu trebuie să facă notă discordantă, nici să
gândească prea mult sau nu atât de mult încât să ofere o replică diferită.
Dacă vrei să te
trezești integrat în Orașul prăfuit sau ghimpele din inima mea, trebuie să te
supui unui politic corect sau de corporație sau de castă, altfel nu ai nici o
șansă de reușită în acest oraș al unei Românii aflate în căutarea inimii.
Până la integrare
ești privit ”de sus”, dintr-un turn de fildeș al trufiei, fățărniciei și
vanității, unde nu poți ajunge decât dacă ai o privire ageră și astfel să vezi
care sunt imperativele. Aceasta imagine o găsesc mai ales în mediul
intelectualității, care supraviețuiește în amorul de eul, prin premierea de
sine.
Între unii intelectuali
consacrați din Orașul prăfuit sau ghimpele din inima mea, poți avea intrare doar
dacă eviți subiecte sensibile. Aduc în acest sens ca exemplu cel din zilele
noastre cu domnul Octav Bjoza. Nu cumva să iei apărarea celor care susțin pe
Valeriu Gafencu, Gavrilă Ogoranu, Virgil Maxim sau alții asemenea lor, că
astfel nu ai nici o șansă la grupurile de gândire din Orașul prăfuit sau
ghimpele din inima mea.
În aceste cazuri
sunt bune doar șoaptele. Dacă îndrăznești să ridici tonul sigur se găsesc
câțiva intelectuali ”de vază” care să-ți asigure plecarea sau oprirea de la
accesul în discuțiile oficiale.
În anul 2014 m-a
întristat până la lehamite situația în care mi-am exprimat o nedumerire cu
privire la Roșia Montană. Am întrebat un individ de ce pe tricouri nu este
prezent steagul României. Am fost ”luminat” printr-un răspuns tranșant, în care
era formulată dorința de a nu-i supăra pe maghiari. Firește că nu sunt de acord
cu acest răspuns și îl consider ca pe o tentație a discriminării, venită din
partea minorității către majoritate. Roșia Montană este în România și privește
interesele românești.
Cel mai descurajant
moment care s-a petrecut în Orașul prăfuit sau ghimpele din inima mea, a fost
atunci când am încercat să mă încadrez ca profesor, nimic altceva decât să-mi
valorific ideile dobândite în facultate ori acumulate prin vremi. Am aflat că
cele două masterate, de publicitate și francofon nu corespund cu ce vreau eu
să predau și anume filosofie și că trebuie să mai fac un masterat în domeniul
de specializare cerut prin rigoare legislativ-pedagogică.
Așa este în toată
România, unii fug din învățământ iar cei care vor să își edifice vocația nu
sunt primiți din pricina unor reguli aberante. Am renunțat deocamdată la
dorința mea însă nu înainte de a descrie cum văd eu imaginea profesorului.
În întreaga
României nu contează câte masterate, câți ani ai petrecut la studii superioare
și nici dorința de a profesa. Criteriile ”nu ai pe cineva undeva” și ”numai noi
suntem, peste tot” funcționează deseori
în țară iar argumentul de supunere pavloviană, ascultare necondiționată și mai
ales de lingușire sau turnătorie ierarhică, reprezintă în cele mai multe cazuri
cheia pentru a deschide uși cam peste tot. Deasupra acestora stă plagiatul, dacă ai plagiat atunci ai șanse mari să te realizezi. În cazul în care nu ai plagiat și ești onest șansele scad și numai dacă te încadrezi între cele două criterii ai trecere.
Dacă te
înregimentezi politic corect, cel puțin la stat, ai mari șanse să prinzi un job
călduț și durabil, indiferent de cine iese la rocadă. De reținut faptul că ”nu
ai pe cineva undeva” alături de ”numai noi suntem, peste tot” sunt două
modalități ale politicului de a-și face simțită total prezența în România.
Ura aceasta de castă,
corporație ori mediu intelectual a devenit lejer principala armă a multora împotriva altora și
pe aceasta se fundamentează toate regulile în societatea ”perfectă” a Orașului
prăfuit.
Sunt unii care vor
ca praful din oraș să fie numai în oraș și să nu-l mai împartă cu praful altor
orașe din România, mândria de a fi purtătorul prafului din orașul fără cusur
fiind una dintre cele mai mari realizări.
Sunt alții care dacă
nu te umilesc la locul de muncă nu își găsesc sadisfacția de a fi aceștia fiind
de obicei cap de listă în avansări, de parcă cu cât ești mai rău cu
subordonații cu atât ești mai bine văzut de superiorii tăi. Cei mai teribili însă
sunt liderii care urzesc tot felul de scorneli și jigniri pe care le aplică
celor care, în paranoia lor le sunt împotrivă, după care vorbesc cu ei de parcă
nimic nu ar fi săvârșit împotriva lor.
Dovada fidelității,
seriozității și onestității muncii față de firmă sau de o instituțe a statului unde
lucrezi este suspectă și poate avea consecințe negative nebănuite pentru un om
care vrea să răsplătească astfel firma pentru care lucrează. Dacă încerci să reproșezi unui superior în funcție faptul că umilește angajații, inclusiv pe tine, ori dacă spui altora despre acestea automat ești trecut pe lista neagră. Solidaritatea aproapelui în acestea cazuri este doar în șoaptă.
Orașul prăfuit sau ghimpele din
inima mea este țara mea, cea
care nu-și găsește inima. Toți vrednicii care încearcă să aducă inima țării mele
înapoi sunt luați în râs de către niște chipuri cioplite care o desconsideră și
aruncă cu noroi în locul inimii. Și inima țării mele este românismul adumbrit
de Sfintele Taine. Din pricina rătăcirii inimii, din cauza urletului haitei, care vrea o Românie fără inimă, uite cum astfel se ajunge
să te simți o ”vinitură”, chiar în țara ta, de unde ești alungat în bejenie de
către cei care o distrug și o disprețuiesc.
Urmează Evenimente la Cluj -Napoca și în deplasare
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu